Viaţa din filmul nostru

By ianuarie 15, 2018Gândurile mele

Am înţeles de-a lungul timpului că mai puternică decât dragostea este doar răbdarea. Şi cine rabdă mai mult nu neapărat este răsplătit cu mai multă dragoste. Nu trebuie să rabzi ca să meriţi dragoste, trebuie să iubeşti ca să câştigi răbdare. O să vă spun o istorie la această temă care, poate, vă va face să vă priviţi altfel relaţiile cu persoana pe care, din anumite motive, uneori obiective, alteori subiective, sunteţi nevoiţi să o răbdaţi, cu gândul la dragoste.

Pe V. o cunosc de vreo şase ani. Este o tânără senzuală, voluptoasă, anul acesta a împlinit 30 de ani. Maximum de eleganţă pe care îl poate atinge sunt o pereche de pantaloni negri, clasici şi o cămaşă albă. La serviciu umblă mai mult în blugi sau trening. Are multe kilograme în plus, dacă ne luăm după standardele actuale de frumuseţe, dar asta n-o face să se simtă neglijată de atenţia bărbaţilor.

Dar ea n-a prea avut ochi pentru nimeni. Timp de opt ani a avut o relaţie stabilă cu un tip. Se cunoşteau încă din liceu, apoi au studiat împreună la facultate. Tipul – prototipul clasic de macho – frumuşel, afemeiat, isteţ, dar nu prea înţelept. Ştia că place fetelor, savura admiraţia şi dragostea lor şi o dresase şi pe V. să accepte şi să ierte lucrul ăsta.

  1. a fost dintotdeauna mama tuturor amărâţilor. Ea s-a născut mamă. Este o fire foarte protectoare, săritoare la nevoie, sensibilă şi când ştii că nu mai are cine să te ajute pe lumea asta, poţi apela la ea fără greş. Domnul macho era conştient de lucrul ăsta, ştia că nimeni nu va avea grijă de el şi de confortul lui ca V. şi se comporta ca un bădăran: el doar era unul singur atât de frumos şi sexi, iar ele atât de multe şi nealinate!
  2. răbda cu stoicism. Cei care o înconjurau aproape că o înţelegeau – îl iubea, se înţelegeau bine, doar de atâţia ani sunt împreună! Iar el ştia atât de bine să se revanşeze. Alegea foarte strategic momentele să-şi ceară iertare pentru vreo nouă aventură, porcărie sau glumă nesărată la adresa lui V. în public şi de Crăciun, de Revelion, de Paşte, de Ziua Îndrăgostiţilor, de ziua ei de naştere sau de ziua lui îi aducea flori, mici atenţii, o ajuta să pregătească masa şi îşi cerea iertare. Urma o seară de amor şi gata, incidentul era depăşit. Tipul aduna câteva luni păcate în desagă şi venea să şi le ispăşească cu câte un „îmi pare rău” mormăit pe sub mustăţi, un trandafir, un mic cadou şi o partidă de amor. Ea se obişnuise deja cu această schemă şi nici nu se prea revolta deja. „Eu sunt al tău doar, la tine mă întorc, asta e cel mai important!” îi şoptea el şi ea ajunsese să creadă că asta este răsplata supremă pentru toate suferinţele ei.

Dar pe măsură ce treceau anii, incidentele de acest gen se îndeseau şi micile atenţii nu mai erau atât de puternice încât să umbrească durerea, să alunge tristeţea şi depresiile. Capac la toate au pus o nouă pasiune a lui, mai tânără, mai suplă, mai prezentabilă decât V. după cum s-a exprimat chiar macho, cu care acesta obişnuia să se afişeze şi la unele întâlniri cu prietenii comuni. Şi pentru că la o distanţă de şapte luni nu era nicio zi de naştere, nici a lui şi nici a ei, iar Crăciunul când se presupunea că el ar fi venit să se pocăiască, să-şi ceară scuze, avea să se întâmple peste şapte luni, V. a înţeles că nu mai este în stare să trăiască aşa.

Ameninţase ea de mult că îşi strânge lucrurile, deconectează telefonul şi pleacă, dar a decis că acum e chiar timpul potrivit să-şi pună în aplicare ameninţarea.

A suferit mult. Doar fuma şi bea cafea, nu vedea şi nu auzea pe nimeni în jurul ei. Familia ei era pregătită să-l telefoneze pe respectivul, numai s-o scoată pe V. din această stare. Dar nu a fost nevoie. Exact două săptămâni a stat în casă. În una din zile a decis să iasă până la chioşc să-şi cumpere o brichetă. După ce a cumpărat bricheta a observat o bătrână care vindea mere la colţul blocului şi i s-a făcut poftă de mere. A cumpărat două kg de mere şi s-a pornit spre casă. În curtea blocului însă i s-a rupt punga în care erau merele şi s-au împrăştiat pe jos. S-a aplecat să le strângă, gândindu-se cum să le ducă fără pungă pe toate acasă. Şi cum se gândea ea aşa, a observat o pereche de papuci lângă un măr. A ridicat privirea – un tânăr îi zâmbea larg: „Dă să te ajut. Eu sunt Dima”.

  1. nu i-a răspuns. A strâns merele şi s-a ridicat de jos. Apoi a tras de poalele bluzei sportive cu fermoar în care era îmbrăcată, încercând să încropească un coş, ca să pună în ea merele. „Pune-le aici. Mulţumesc pentru ajutor”. „Hai să te ajut până acasă”, i-a propus el şi ea nu l-a refuzat. L-a invitat chiar în casă să-l servească cu un măr, după ce le spală, bineînţeles.

Şi Dima a stat cu ea la bucătărie până seara. Au mâncat toate merele, au vorbit despre muzică, filme şi teatru şi s-au despărţit. A doua zi V. a venit la serviciu.

O perioadă nimeni n-a ştiut nimic despre viaţa ei personală. Totul era pe vechi, doar că V. nu se mai reţinea după serviciu la birou şi părea tot timpul visătoare.

Câteva săptămâni în urmă am văzut nişte fotografii frumoase pe o reţea de socializare de la o cununie civilă. Am fost foarte uimită când am recunoscut-o în poze pe V. Şi, mai cu seamă, am fost uimită s-o văd îmbrăcată într-o rochie albă, scurtă până deasupra genunchilor, romantică, cu o pălărioară cochetă, iar un tânăr elegant şi chipeş o strângea în braţe.

Ieri m-am apropiat de ea şi am felicitat-o: „Mă bucur foarte mult pentru tine. Casă de piatră. Ne-ai făcut tuturor o surpriză”, i-am spus eu.

„Şi pentru mine a fost o surpriză. Nu am crezut că viaţa mea se va schimba aşa. Am fost împreună doar două luni şi sunt sigură că am întâlnit omul sufletului meu. Crede-mă că am uitat tot ce am trăit în viaţa mea de până la Dima, de parcă m-am născut acum două luni”, spune V. având genele umede.

Când te gândeşti ce aproape şi simplu era deznodământul acestei poveşti. Exact ca în filme. Sper din suflet că nu se termină totul doar cu nunta.

8 NOIEMBRIE 2012

Leave a Reply