”Trecea pe drum învățătorul meu…”

By octombrie 5, 2018Oameni

Ne-am petrecut azi copilul la școală, ca de altfel, în fiecare dimineață. I-am urat succes, am sărutat-o, i-am făcut cu mâna și am rămas să privim lung în urma ei. Pe urmă ne-am luat câte un cappucinno cu  scorțișoară de la ghereta din fața liceului, ca de altfel, în fiecare dimineață.

Am zăbovit mai mult în dimineața asta în fața școlii, pentru că răsuna muzică și pentru că liceenii din clasele superioare au venit pe scări, în fața profesorilor și au scandat preț de un minut – ”Cinste profesorilor!”, iar pedagogii le-au răspuns în cor – ”Vă mulțumim!” Pe urmă toată lumea s-a grăbit în sălile de clasă, să reușească să ia locul în bănci până sună clopoțelul.

Mi-au dat lacrimi de emoție, lacrimi care m-au făcut să revin în timp, să-mi amintesc de învățătorii mei, învățători peste care au trecut anii, peste unii mai necruțător, pe unii anii i-au înghițit chiar, dar care în memoria mea rămân vii, tineri, energici, importanți și necesari. Vitali chiar.

Când eram elevă, aveam impresia că profesorii ne aparțin în totalitate. Deși, precum se știe, în sat lumea cunoaște pe toată lumea, așa și noi – știam despre învățătorii noștri totul: unde trăiesc, ai cui sunt, cu cine se înrudesc, cine le sunt copiii… Dar asta nu ne împiedica să credem că profesorii ne aparțin, că sunt ai noștri, că nu au dreptul să învețe, să iubească, să probozească, să îndrume alți copii decât pe noi – elevii lor de bună seamă.

În primăvara asta, la înmormântarea iubitei mele profesoare de limbă română – Vera Sandu, alături de Andrei Porubin, și el discipolul ei, dar și de ceilalți consăteni – în cea mai mare parte toți elevii ei, am înțeles un adevăr amar, durut, chinuitor. Încă mai simt remușcări de conștiință și, probabil, acesta este motivul pentru care m-au podidit azi lacrimile din nou.

Atunci, la înmormântarea ei, am realizat că iar am venit la ea de parcă ne-ar fi aparținut doar nouă. Bineînțeles, de față era frumoasa, minunata și îndurerata ei familie: soțul, fiicele, fiul, nora, nepoți… Toți ei retrași oarecum în plan secund, se apropiau de noi și ne mulțumeau că am venit: ”Mămica vă iubea foarte mult”, ”Mămica era mândră de realizările Dumneavoastră”, ”Mămica vorbea întruna despre Dumneavoastră”… Și noi știam că astea nu sunt doar vorbe, așa a fost, mereu ni se transmitea asta, chiar dânsa ne spunea același lucru în fiecare discuție, fie că ne întâlneam ori ne telefona.

Și am realizat la un moment dat că suntem niște impostori. Pe durata întregii ei vieți, familia (familia ei biologică) a trăit lângă femeia asta pe care o iubeau și o prețuiau mai mult decât însăși viața lor, știind că sunt pe plan secund, pentru că ea era dedicată totalmente profesiei, vocației ei. Întoarsă acasă de la școală, până în noapte târziu, verifica temele, stătea aplecată asupra caietelor și nu a propriilor copii.

După lecții, la sărbători în familie, copiii ei auzeau laude la adresa altor copii, deși ei au fost și sunt niște oameni minunați, realizați în meserie, modele de reușită și bun simț.

Modestă și timidă din fire, doamna învățătoare de limbă română nu-și conștientiza adevărata valoare, dar avea ceva înlăuntrul ei care o motiva să dăruiască tuturor căldură, să încălzească. De fapt, a fost un soare. Da, un SOARE, nu e o exagerare sau o carență de exprimare, provocată de faptul că scriu mânată de emoții. Iar soarele, după cum se știe, încălzește și luminează pe toți egal.

Ca pe un soare o privea și soțul ei, profesorul nostru de Istorie a românilor, domnul Chiril Sandu. O să confirme și actorul Ghenadie Gâlcă, de fiecare dată când intram în casa lor, se așeza modest într-o parte, ne privea cu un zâmbet șmecher pe buze, iar când vorbea dânsa, ochii domnului profesor se umpleau de lumină și mijeau, de parcă i-a răsărit soarele în față. El trăia cu bucuriile ei, zâmbetul și micile ei bucurii, îl aduceau pe el în culmea fericirii… soarele lui îi strălucea în față.

…Înainte să iasă pe poartă cortegiul funerar, domnul învățător a rugat groparii să zăbovească un pic. ”Acum, măi băieți, eu vreau s-o bocesc”. Copiii au sărit să-l oprească: ”Tăticu, nu se poate. O să ți se facă și mai rău, inima ta nu va rezista…” El însă s-a împotrivit: ”I-am promis și îmi voi ține promisiunea”. Cineva din fete i-a dat glicină. El s-a aplecat peste sicriu și a plâns cu cuvinte, cuvinte lipsite de rimă, de melodicitate cum se practică în bocetele noastre tradiționale. A plâns sincer și pierdut, de au început să-și ferească toți bărbații rușinați chipurile într-o parte, să nu vedem cum plâng și ei.

Ceremonia a luat sfârșit. După rânduieli toată lumea s-a împrăștiat pe la casele lor.

În definitiv, toți noi revenim acasă, în familie, prin birouri, la serviciu… Învățătorii ne aparțin doar la școală sau ne amintim de ei sporadic, de se întâmplă să ne mai dea viața câte o lecție. Odată cu plecarea ei, soarele lui a apus, lăsând în urmă beznă: s-au năpustit asupra lui toate acele clipe pe care și le-ar fi dăruit doar unul altuia, dar n-a fost să fie, toate acele cuvinte care nu s-au spus… pentru că toată viața între ei s-a aflat o altă iubire – dragostea și devotamentul pentru meserie. Iubire din care ne-am hrănit și am crescut noi, discipolii ei.

Prin această lungă și încâlcită confesiune, am vrut să vă spun că mă plec în fața familiilor tuturor profesorilor: timpul și eforturile pe care ei le depun pentru a școli niște copii, este furat de la familiile lor, care își așteaptă cuminți și resemnați rândul când doamna învățătoare va avea timp să devină din nou mamă ori soție.

Dragă familie a tuturor învățătorilor noștri, iertați-ne. Vă mulțumim și vă suntem recunoscători pentru jertfa voastră.

P.S. Toate vinietele noastre școlare îi țin alături pe învățătorii noștri Vera și Chiril Sandu, aici nu-i desparte nimeni și nimic.

Leave a Reply