Teribila geometrie

By februarie 25, 2022Uncategorized

Trei decenii în urmă, în primăvara anului 1992, când am auzit și am înțeles pentru prima dată cuvintele ”Alazan”, cazac, separatist aveam aproape 15 ani și trăiam în cel mai frumos sat (mai ales primăvara, vara, toamna și iarna) de pe malul Nistrului.

În primăvara acea am aflat că de pe poligonul de la Cocieri, dacă te uiți prin binoclu, satul se vede ca în palmă, în cele mai mici detalii, chiar și puii de mâță pot fi  văzuți cum stau tolăniți la soare și se uită după puii de cloșcă … Îmi tremură și azi mâinile și genunchii când îmi amintesc șuieratul pe care-l emite lansarea unei rachete ”Alazan”.  Și încă mai răsună uneori în amintirile mele  bufniturile acelea scurte și înăbușite care fac să se cutremure pământul sub picioare, ca o vietate care de parcă oftează și se chircește de durere.

O bună parte a familiilor din satul nostru și-au dat atunci copiii în tabere de refugiați din România și în sudul Moldovei. Noi nu ne-am refugiat, am așternut în beci. Am dus din casă paturi, covoare, pături și perne, haine calde și ne ascundeam acolo ori de câte ori auzeam împușcături. Tot în beci ne-am petrecut nopțile. A fost singura vară când nimeni nu a venit să fure cireșe de la noi, s-au uscat toate pe copaci.

Mă gândeam în fiecare noapte ce voi lua cu mine de acasă dacă va trebui să plecăm. Nu aveam atunci cine știe ce bunuri. Garderoba mea, ca și a majorității prietenelor mele, se limita la două rânduri de haine: unul pentru școală și altul pentru/pe lângă casă. Aproape nu aveam obiecte personale, pentru că împărțeam toți același pieptene, oglindă, linguri, străchini și căni…  Așa că mi-ar fi fost ușor să decid ce să iau. Mai ales că fusesem crescută în ideea că strictul necesar pe care trebuie să-l am mereu la mine este mintea mea. Dar eu mai aveam ceva – inima mea nu asculta mereu de mintea mea.

Azi inima mea a mai învățat să recurgă la rațiune, dar au mai intervenit câteva schimbări de ecuație.

La trei decenii distanță de primăvara lui ’92, în 25 de ani de muncă pe tărâmul mănos al presei autohtone, am reușit să-mi permit amenajarea unui cămin și a unui confort familial. Să-mi permit câteva zeci de rochii, fuste, bluze, două pardesiuri, pantofi și sandale, cinci căni preferate, un fotoliu și o măsuță de cafea, patru orhidee, trei cactuși, opt violete de Parma, un motan, un teanc de diplome de la diverse instituții de cultură despre care am scris, pe care le țin în debara alături de câteva scrisori de pe vremea când aveam emisiune la Radio Antena C și câteva sute de cărți.

Mai am inima la mine, dar și un tată grav bolnav, internat în spitalul raional, de care are grijă de patru zile mama și un frate cu nevoi speciale acasă, în cel mai frumos sat de pe malul Nistrului. De patru zile, în fiecare seară după serviciu, fac naveta Chișinău-Criuleni-Holercani-Chișinău…

Azi, la trei decenii distanță, și fiica mea are aproape 15 ani. Nu am crezut vreodată că istoria poate fi atât de rotundă. Ieri dimineață, când m-am dus în odaia ei și în loc de salut și tradiționalele îmbrățișări și giugiuleli i-am spus că o oră în urmă fusese invadată Ucraina, ecoul unei bufnituri înăbușite a făcut să se cutremure pământul sub blocul nostru, ca o vietate care parcă oftează și se chircește de durere. ”Ai auzit și tu asta?!” – m-a întrebat ea cu ochii rotunzi, cuprinși de o lumină din care vedeam cum se retrage definitiv și instantaneu copilăria ei și a mea, ca o pace care a fost…

Leave a Reply