Rochii pentru vise / vise pentru rochii

By iulie 5, 2018Oameni

Vara lui 1987 mi s-a întipărit în minte din câteva considerente. În primul rând, îmi amintesc că a fost singura mea experiență cu tabără de vară din perioada în care am fost elevă. Tabără era amenajată la etajul I al școlii noi din sat. Pentru explorare și joacă aveam la dispoziție stadionul școlii, iar pentru activități mai serioase – valea Nistrului și pădurea. Instructoare ne erau fetele din clasele superioare – cele care aveau reușita mai bună, dar erau și frumușele, că noi le admiram și le copiam în taină.

Aflarea noastră în tabără era ca și cum am fi fost izolați în mijlocul satului, trebuia să ne prefacem că nu știm și nu vedem cum pe drumul de alături trec membrii familiei noastre sau rudele, de care chiar îmi era tare dor. Nu am fost încântată de tabără și am părăsit-o înainte de vreme. Dar pentru asta am avut un motiv mai serios – mă îmbolnăvisem de oreion, udmă cum i-au spus ai mei și babele satului sau svinkă, cum ni s-a stabilit diagnosticul la policlinica raională din Dubăsari.

Singurul lucru care mă deranja era febra și amețeala. O zi am stat acasă. Nu mă simțeam bine… de-a binelea. Copii se jucau, numai eu nu aveam stare. Am dat să urc într-un vișin din drum și am amețit, căzând jos. A doua zi mama m-a dus la policlinică, era o sărbătoare pentru mine în copilărie să merg la Dubăsari – acolo erau univermagul (magazinul universal), unde vedeam multe jucării și rochițe pentru fetițe, era piața – mare și colorată, cu miros de porumb fiert și pateuri cu carne, înghețată, aparate cu apă gazoasă, tarabe cu mărgele și cercei multicolori, gume și cocoșei roșii din zahăr ars și mai era cantina din preajma autogării, mare, spațioasă și mirosind îmbietor a mititei și șașlâk.

Întorși în sat de la policlinică, sărbătoarea s-a terminat. Medicul îmi prescrisese un tratament care mie tare-tare îmi convenea: multă odihnă și să rugum multe gume, ca să lucreze mușchii faciali și să mi se dezumfle ”boalfa” de pe stânga (câteva zeci de ani mai târziu am aflat că, de fapt, se numește ganglion ceea ce mi se inflamase mie atunci).

Imediat ce am coborât din autobuz, am trecut pe la magazinul din centrul satului și mama mi-a cumpărat două juvăcși (gume sovietice) a câte 15 copeici fiecare – una cu căpșună desenată pe ambalaj și alta cu un desen cu portocală și ne-am grăbit spre casă. Ne-am grăbit să ne schimbăm hainele și să mergem la înșirat tutun, măcar cealaltă jumătate de zi de lucru să n-o piardă mama la trudozile. Deci, vacanța mea se sfârșise. Pentru profilaxie am mai umblat trei zile la baba Chilina să mă descânte – udma trebuia spurcată cu un pămătuf din coadă de mâță. Pentru asta tata a trebuit să prindă o pisică și să-i taie vârful cozii.

Au mai fost și două nopți pe care nu le-am putut dormi din cauza febrei. Și pentru a-mi ușura starea, mama a hotărât să dormim afară, pe un pat așternut în fața casei. Ea s-a culcat la margine, iar eu – la perete; peretele fiind gardul de ștachete din fața casei.

Dormeam pentru prima dată afară, sub cerul liber. La o adică, nu chiar sub cerul liber, dormeam sub bacon, a cărui vițe lungi și întortocheate se împleteau și formau un coviltir lung și lat, de la gard până la streașina casei și urca un pic chiar și pe acoperiș.

La un moment dat am simțit cu groază că mama a adormit și a început să-mi fie frică, dar nu vroiam să spun despre această frică, mama era obosită și merita odihnă. Apoi am simțit că au amuțit și greierii, am deschis larg ochii să număr stele, care se zăreau printre frunzele de vie, dar am auzit un foșnet și am închis ochii strâns. Credeam că dacă închid ochii, nu mă paște niciun pericol, devin invizibilă.

Peste un timp (îmi părea că a trecut o veșnicie, dar se scurseseră, probabil, doar câteva secunde), am deschis ochii și am văzut pe streașina casei, unde se întâlnea acoperișul cu coviltirul de vie,  silueta unei pisici. Primul lucru pe care l-am făcut, m-am uitat dacă pisica are coada întreaga și o avea, înseamnă că nu prezenta niciun pericol pentru mine.

Apoi am început să deslușesc siluetele frunzelor de vie și am observat că diferă una de altă, nu doar la formă, ci și la configurație, simetrie. Boala aceea a copilăriei mă făcuse brusc foarte atentă și …inspirată. În mod special mi-a atras atenția o frunză care îmi părea că seamănă cu o rochie. Era superbă! Avea mâneci largi și texturate, poale adunate în falduri pe din părți, nu din talie… Și m-am pomenit plăsmuind în mintea mea rochii. Modele fantastice de rochii.

Au trecut trei decenii de atunci și mintea mea încă inventează rochii. Rochii superbe, incredibile. Am ajuns să pricep câte ceva în modă, să scriu și să fac prezentări de colecții, dar la nivelul acelor modele (din închipuirea mea), puține rochii s-au ridicat.

Și azi gândesc rochii: când sunt bolnavă ori obosită, tristă și abătută, neîncrezătoare. Dar și când am timp liber, fac sarmale, sunt în căutare de răspunsuri ori idei, atunci când sunt inspirată sau visez – tot compun rochii în mintea mea.

Gândesc rochii, dar nu am făcut din asta o meserie, pentru că am o fobie teribilă de mașina de cusut. Nu mi-am prins niciodată degetele în ea și nu înțeleg de ce mi-e frică. Să mă ocup doar de gândit modele, tot nu e stihia mea, eu sunt sigură că nu aș putea explica exact ce și cum vreau și cred că în loc de rochii aș primi dezamăgiri.

Rochiile din închipuire însă m-au ajutat să visez: sus, departe, îndrăzneț, interesant, ieșit din orice limite și standarde.

La 6 ani de la acea întâmplare din copilăria mea, la Holercani se năștea o tânără talentată și cu ambiții de designer vestimentar – Anișoara Racoviț. Noi una despre alta am aflat abia vara asta, câteva zile în urmă. Și întâmplarea a făcut că deși nu ne-am cunoscut până acum, fata asta să mă aleagă pe mine să-i prezint o rochie pe care a creat-o în cadrul concursului tinerilor modelieri de la IA Mania, care se desfășoară în satul meu de baștină.

Anișoara este omul pentru care eu am acceptat să cumpăr bilet și să merg la acest eveniment, în semn de încurajare pentru visul ei, în semn de prețuire și respect pentru toți cei care, de-a lungul vieții și uneori fără să mă cunoască personal, m-au susținut, încurajat sau m-au făcut să mă încăpățânez și să le demonstrez că încă o să-și amintească de mine.

Dragă, Anișoara, duminică revin în sat doar pentru tine, pentru că visele merită să ajungă mai departe. Succes și realizări frumoase în continuare!

 

 

Leave a Reply