Rădăcini care îți dau aripi

Copilăria este tărâmul la care revenim adeseori, prin intermediul amintirilor. Crâmpeie din această epocă ne urmăresc pe întreg parcursul vieții. Copilăria este anotimpul în care părinții erau tineri, cireșele dulci, iar noi descopeream cu nesaț lumea ce ne înconjura și aveam impresia că totul a fost dintotdeauna așa și așa va rămâne mereu.

Printre amintirile din copilăria mea se strecoară frecvent imaginea unui lighean galben și a unei discuții cu mama, o femeie foarte tânără. Ligheanul era smălțuit și avea marginile portocalii, apoi nuanța trecea în galben copt, ca un zămos, iar în mijloc avea un desen cu o floare de crin portocaliu și două frunzulițe. Mama își spăla în el picioarele. Numai pe ea o vedeam clătindu-se în acel vas; tata și bunicul foloseau un lighean din aluminiu.

Când o vedeam cu ligheanul, veneam repejor în preajmă, adoram acel ritual. Lua de pe cotlonul în care mocnea mereu jăratic o cratiță cu apă caldă și o turna în lighean. O lăsa puțin să se răcorească și apoi, fără să se așeze pe scăunel, își aducea picioarele pe desenul acela cu floare de crin și atunci interveneam eu: „Pot să te ajut?”. Îmi răspundea afirmativ și mă lăsa să-i mângâi cu apă picioarele până la genunchi. „Astea ce-s?” am întrebat-o odată, observând liniile conturate pronunțat pe picioarele ei. Rădăcini, mi-a răspuns.

În copilărie am primit puține explicații, părinții îmi dădeau doar răspunsuri, considerând că, dacă e nevoie, mi le pot justifica singură. De fapt, nici nu le-am cerut vreodată explicații. Dar rădăcinile acelea m-au preocupat foarte, foarte mult timp. Tema rădăcinilor o studiasem oarecum în puţina mea experienţă de viaţă: știam că sunt rădăcini bune și rele, pe unele trebuia să le stârpim, iar pe altele – să le cocoloșim; știam că buruiana și mărarul au rădăcini, copacul știam că are rădăcini adânci, bune, și nu trebuie să aruncăm apă rea la tulpina lui, pentru că va muri rădăcina și nu vom avea fructe. Iar dacă nu vom avea fructe, vom fi triști și săraci. Rădăcinile acelea de om însă mi-au dat mult de gândit.

Înțelegeam deja că ele te țin pe loc și, totodată, te țin în viață. Dar mama mea era o femeie sprintenă și iute. O vedeam stând locului numai când apărea ligheanul galben, de asta profitam şi mă lipeam de ea. Cum poate să se miște și chiar să danseze atât de mult când avea… rădăcini?

Îmi cer iertare că vă dau acest amănunt foarte intim și personal, dar, începând cu acel moment, am studiat cu atenție picioarele tuturor și eram extrem de mândră de rădăcinile mamei, care făceau noduri proeminente la pulpe, în partea din spate. Pe mama o iubeam cel mai mult, ea doar avea rădăcini care o lăsau să se mişte!

Au trecut ani, decenii chiar, şi aveam să aflu mai târziu că acele rădăcini sunt afecţiuni cu transmitere genetică care, pentru sănătate, sunt la fel de… inofensive precum firele de înaltă tensiune lăsate descoperite. Port însă în continuare admiraţie şi deosebit respect pentru oamenii cu rădăcini: cei care sunt mândri de satul în care s-au născut, de oameni, respectă tradițiile și obiceiurile… Sunt ferm convinsă că rădăcinile nu trebuie să te țină într-un loc, pentru că ele îți cresc pe dinăuntru și le poți lua oriunde cu tine. Când ajungi să simți rădăcinile trezindu-se în tine, nu te sfiești de ele, ci le arăți cu mândrie, așa cum la o sărbătoare importantă îmbraci o haină deosebită.

Omul care știe să-și poarte cu demnitate prin lume moștenirea este frumos și bogat. Ferice de cei pe care rădăcinile nu-i împovărează, ci le dau aripi, pentru că datorită lor lumea devine un loc cu semnificație.

În fond, totul în lumea asta se ține pe rădăcini. Nu atingi culmile dacă nu pornești mai întâi de pe un teren sigur, care ți-a dat curaj și motivație pentru o țintă anume – să urci, să zbori, să atingi.

Leave a Reply