Era o dimineață obișnuită și Ea era la fel ca întotdeauna, la fel ca prima dată: aceleași gesturi, aceeași privire, și hainele… Mă uitam la ea ca la o casă nouă, rămasă neatinsă, o casă în care nu trăise nimeni niciodată. Ceva, totuși, nu mai era la fel.

Eram sigur că presimte ceva, dar nu întreprinde nimic. Absolut nimic. Straniu, deoarece știu că nu se abține niciodată. Nu are răbdare, nu așteaptă, nu se lasă – atacă, provoacă, acuză direct, fără preludiu, se enervează, nu-și reține lacrimile, dar niciodată nu tace, nu-i este frică să piardă. Astăzi e totuși altceva. Nu rezist și încerc s-o provoc, chiar dacă înțeleg că asta înseamnă că am ratat momentul pentru care mă pregătisem atâta timp și pentru care am crezut că în sfârșit am prins curaj.

– Te iubesc.

Nu-mi răspunde. Schițează abia vizibil un zâmbet ironic, ușor zeflemitor în colțul buzelor și nu-și întoarce privirea spre mine. Știu că mă aude și mă vede chiar și fără să mă privească. Și mai știu că nu mă ignoră, dar nici nu mă crede. Nu mă las:

-Ești frumoasă.

Reacționează la fel ca adineauri, când i-am plasat fraza cu iubirea. Insist:

-Foarte frumoasă.

Tace. Rămâne neclintită. O iau de mână:

-Ei?!

Întoarce fața spre mine și zâmbește. Zâmbește firesc, radiază de parcă m-ar privi dintr-o fotografie pentru care pozează atent, conștientă că trebuie să iasă bine, fără cusur. Ce ușor ar fi dacă ar începe ea discuția! Aș fi putut cu atâta ușurință să-i parez orice lovitură, am un depozit ticsit cu fraze gata formulate cu care sunt în stare să închid instantaneu orice întrebare, indiferent de ordinea și viteza cu care zboară înspre mine. Aș fi motivat să-i spun că gata, am obosit, m-am săturat, nu mai rezist. Dar ea tace și asta mă sperie mai mult decât teribilul: ”eu cred că noi trebuie să vorbim”.

-Ce faci azi?

-Lucrez.

-Lucrez și eu, vreau să știu dacă ți-ai propus ceva în mod special.

-Nu. Dar, ca de obicei, ar putea să apară ceva în orice moment. O să văd pe parcurs.

Observ cum degetele ei se mișcă atent și delicat pe suprafața paharului de carton în care i se răcește cafeaua. De parcă ar mângâia un creștet de copil sau… poate, un obraz de bărbat? Un bărbat în mintea ei acum? Alt bărbat? Degetul mare zăbovește puțin, ca și cum ar insista în colțul unor buze care zâmbesc discret. Fața i se îmbujorează ușor, pielea începe să-i strălucească. Simt că este conștientă de prezența mea și atenția cu care o studiez; nu mă ignoră, dar se retrage ușor. Am impresia că stau lângă cineva despre care știu ceva ce mă privește personal, dar nu-i pot spune că știu. Simt că ea a priceput că eu știu. A priceput că știu că și ea știe. Știe că nu-i voi spune. Știu că nu va lăsa lucrurile să rămână așa. Dar pentru prima dată în dimineața asta are inițiativă:

-Mergem?

-Stai un pic, nu te-am mai văzut așa îmbrăcată de la prima noastră întâlnire și asta a fost… aproape câteva zeci de ani în urmă. Unde a fost sacoul acesta atâta vreme?

-În amintirea ta.

Nu se poate! Purta exact același costum ca în prima zi în care am condus-o acasă acum mulți-mulți ani, costum pe care n-am mai văzut să-l poarte vreodată de atunci, deși am trăit sub același acoperiș în tot acest răstimp și, paradoxal, dar astfel îmbrăcată îmi apare în fața ochilor de fiecare dată când mă gândesc la ea sau la felul în care ne-am cunoscut.

Și tot ca și atunci ține mâinile încrucișate sub piept și mă privește direct, fără grabă, fără reproș și fără a lăsa loc de alte vorbe. Privirea ei este o ușă care se închide definitiv și acest lucru mă ia prin surprindere, deoarece în această dimineața eu eram cel hotărât să închidă și să zăvorască ușa. Toate ușile.

Mă cuprinde un fior de panică. Eram pregătit să abandonez, dar nu credeam să fiu eu cel părăsit. Îmi simt gâtlejul uscat și respirația agitată, de parcă m-aș fi grăbit să ajung undeva și ușa s-a închis pentru totdeauna cu o frântură de secundă înainte să reușesc să intru.

Straniu să ajung în același loc de unde am pornit, ca să înțeleg că am mers paralel cu niște așteptări, în timp ce eu eram, de fapt, așteptarea.

Leave a Reply