Păpușile Irinei și câteva pălării evazive

By ianuarie 15, 2018Pălăriile doamnei

Mama îmi spune că atunci când ”am scăpat la picioare”, traduc: am început să merg, am cam început s-o șterg din ogradă. Părinții mă găseau la porțile cu babe, adică la vecinii care aveau bătrâne, bunici. Ele își scoteau câte un scăunel la poartă, se așezau pe el și își vedeau de treabă: contabilizau cine și încotro s-a dus, cu cine a vorbit și cu ce tonalitate, dacă au dat bună ziua sau nu și cu ce inimă ”s-au răspuns”. Așadar, eu eram întotdeauna pe lângă ele. Când eram copil, în mahalaua noastră erau doar două, așa că nu le era părinților greu să mă găsească. Mă așezam lângă ele și vorbeam ca o băbuță, povestește mama. Și ele erau încântate, tot mama spune.

Îmi vine greu să o cred și pe asta, pentru că sunt o fire foarte timidă, din mine se alege ceva doar dacă mă provoci, dar dacă m-ai provocat, trebuie să știi că ai stârnit un stup și fii pregătit pentru ce urmează.

Nu-mi amintesc exact momentul în care am încetat să mai umblu pe la babe și nici când am început să mă joc cu păpușile, deși știu că toate fetițele din mahala veneau la mine ”să le învăț să se joace cu păpușile”.  Dar îmi amintesc foarte clar un episod. Nu știu câți ani să fi avut, vreo 3-4 probabil, dar țin minte de parcă ar fi fost mai ieri. M-am dus cu mama la magazin să cumpărăm pâine. Era pe la amiază, la ora aceea mașina ori venise prea dimineață și pâinea se terminase, ori nu fusese dimineață și trebuia iaca-iaca să vină. Vânzătoarea de pâine era o femeie tare pragmatică și cred eu că îndeletnicirea asta tare o plictisea. Se mai întâmpla să venim uneori la magazin și s-o găsim după un paravan. Avea ea un locșor în care întotdeauna se găsea o sticlă de rachiu, pe care obișnuia să o verifice din când în când și să mai cheme pe cineva să verifice împreună.

Asta e doar așa, un amănunt. Deci, pâine nu era, dar mama a aflat că a venit marfă dincolo, la magazinul de mărfuri de uz casnic și haine. ”Ia să merg și eu cu voi, poate trece mai repede timpul până vine mașina”, conchide vânzătoarea de pâine. Am impresia că a camuflat și sticla cu ea: era amiază, lume pe străzi – țipenie, numai vânzătoarele și eu cu mama.

Am urcat la etajul doi cu mama și acolo am văzut-o pe ea: înaltă, aproape cât mine, blondă, cu bucle mari și strălucitoare, cu rochie roșie în buline albe mășcate, cu ochi albaștri care clipeau și buze de culoarea coralului, întredeschise: ”Dacă o înclini într-o parte și alta, spune ma-ma”, mă ispitește și mai mult Șura, vânzătoarea de la jucării. Costă 5 ruble și ceva copeici. Clar, o vreau! De asta sunt eu prima care am văzut-o, mie mi-a ieșit în cale, și ea mă vrea.

Nu am fost un copil isteric și nici răutăcios, nu am făcut vreodată scandaluri, dându-mă cu fundul de pământ și leșinând de plâns ca să atrag atenția tuturor asupra mea, cum spunea mama despre alți copii, dar când am văzut păpușa aia i-am spus mamei că o vreau. Mama mi-a spus că la așa bani, n-am nicio șansă. Am insistat. Mama, care niciodată nu era foarte autoritară cu mine, mi-a repetat pe un ton mai hotărât că nu o cumpărăm. Bine, aici firul amintirilor mele se cam rupe. Următoarea mea amintire e cum coboram scările magazinului cărând ditamai ”păpușoiul”, aproape cât mine. Pe urmă am aflat că mi-a cumpărat-o vânzătoarea de la pâine, mama avea doar o rublă la ea. Ciudat, eu credeam că vânzătoarei de pâine nu-i plac deloc copiii. Și îmi mai povestea mama că i se rupea inima cum nu-mi puteam rupe ochii de la păpușa aia și-mi curgeau lacrimi pe obraz.

Povestea nu are un happy end. M-am jucat cu păpușa aceea de care nu avea nimeni în sat două zile. Pe urmă a dispărut. Mai târziu au descoperit-o ai mei dezintegrată la vecinii din colț, la alde Ghiluță, care aveau trei sau patru fete și la ele dispăreau multe lucrușoare din casa noastră. De păpușă uitasem complet atunci,  nici nu-i observasem dispariția, dar imaginea ei îmi străbate prin amintiri la peste 30 de ani după acea întâmplare și filmul are pentru această întâmplare un singur cadru – cum am adus-o eu acasă și am pus-o pe un scaun lung și nou din scândură și îi admiram rochia și buclele.

Îmi dau acum seama că imaginea unei păpuși rămâne în amintirea oricărei femei. O păpușă este cea care îi ascultă toată secretele, este pusă să joace rolul prietenei sau chiar băiatului iubit, pe ea fetița își încearcă sau joacă toate replicile, gesturile și emoțiile pe care intenționează să le spună, să le facă sau, pe care, poate, nu va avea niciodată curajul să le pună în aplicare.

Irina, prietena mea de la teatru, îmi povestește adesea despre păpușile ei. Suntem născute în aceeași zi, doar că la 20 de ani diferență, ea este născută într-un an cu mama. Bunicul ei a fost Ilya Galperin, renumitul fotograf de la ”Plugarul Roșu”, apoi ”Moldova Socialistă” și revista Moldova. La fiecare salariu îi cumpăra nepoatei câte o păpușă. Ultima păpușă i-a cumpărat-o când aceasta a împlinit 14 ani. ”Tu deja ești fată mare, ca să marcăm despărțirea ta de copilărie, hai să-ți mai cumpăr o păpușă”, i-ar fi spus el și au mers împreună la un magazin din zona aeroportului, unde se vindeau mărfuri rar întâlnite, și i-a cumpărat păpușa. Detaliile astea mi le-a povestit Irina. Păpușa am văzut-o când a adus-o acum vreo zece ani la teatru să-i coase Snejana o rochie nouă din catifea roșie. Am înmărmurit: era exact păpușa din copilăria mea, doar că rochia veche avea buline mărunte și nu mari, ca păpușa mea.  Asta e singura păpușă care a rămas din colecția Irinei, zice că nu își mai amintește de soarta celorlalte, dar asta e o amintire a unei copilării fericite și a unei familii mari, prietenoase și vesele.

Fiecare femeie are o păpușă specială. Anumite întâmplări din viața noastră se leagă de anumite obiecte, ca să completeze filmul amintirilor noastre. Uneori, lumea noastră poate încăpea într-o păpușă și povestea acestei păpuși se perfecționează în timp și ajunge să fie povestită mai departe, o poveste despre noi așa cum am fost sau am vrut să fim, o poveste pusă într-o păpușă care ulterior, poate, a fost pierdută, dăruită, vândută, uitată ori aruncată.

La ai ei opt ani, Smaranda, ca și mine la vremea mea, are o mulțime de jucării și, bineînțeles, păpuși. Dar fata mea a început să se joace cu păpușile abia vara asta. ”Vinovata” este Parker, o păpușă căreia îi crește părul, adică, nu tot părul, ci doar jumătate din el. Eram la mall și am intrat într-un magazin nou-deschis de jucării și Smarandei i-a căzut cu tronc. Când am văzut prețul, i-am promis că o cumpărăm dacă încheie anul cu zece pe linie. Aveam să i-o luăm chiar și dacă n-ar fi terminat anul cu zece, doar că mai târziu.

De când a intrat Parker în casa noastră, au prins viață și restul păpușilor. Acum în odaia ei Smaranda organizează petreceri cu ceai, baluri pentru prințese și săli de cinema, iar Parker este asistenta ei. Se joacă de mai bine de o lună cu ea, o uită pentru o zi două și revine la dânsa.

Aseară târziu, cu mai puțin de o oră înainte de miezul nopții, împreună cu Smaranda, Parker, Sanda și Cleopatra, am lăsat-o singură pe Pippi, Pippilotta Provisionia Gaberdina Dandeliona Fata-lui-Ephraim Șosețica, fata căpitanului Ephraim Șosetelungi, în Căsuța Vilekulla, așezată pe un scăunel la masa ei din bucătărie, cu o lumânare în față, privind în gol, după ce a luat, împreună cu prietenii ei, Tommy și Anika, câte un zgubilastic (niște boabe de mazăre uscată, pardon, pastile verzi), care îi vor ajuta să nu crească niciodată. Despărțirea a fost emoțională, așa se desparte Smaranda de toți eroii ei preferați. Ea e convinsă că Pippi nu va crește niciodată, la fel cum crede că există zgubilastice. Am vrut să-i spun că Pippi a rămas gânditoare cu capul în mâini pentru că deja maturitatea îi dădea târcoale, dar am renunțat. Vine o zi când la astfel de concluzii ajunge fiecare, dar ele nu trebuie provocate și nici forțate, trebuie să fie firești.

Cărțile și păpușile copilăriei, regăsite peste ani, sunt niște casete cu amintiri, care păstrează în interiorul lor niște granițe între vârste și simboluri, ca niște semne cusute pe un prosop sau o ie – sunt frumoase, interesante privite în ansamblu, dar le înțelege/descifrează doar cel care le cunoaște semnificația. Din păcate, nu mai sunt vii și suntem destul de maturi ca să înțelegem că nu vor prinde viață, ele sunt doar capabile să genereze amintiri. La fel, sunt și niște bilete de intrare în lumea altor copii, a copiilor noștri, dacă nu avem astfel de bilete, nu le putem câștiga încrederea, nu vor crede niciodată că înțelegem ce simt, ce cred, ce vor…

Un lucru este cert, indiferent până la ce vârstă se joacă fetițele cu păpușile, odată pus capăt jocului, ele nu mai au nevoie de alte jucării (mașinuțe, gădgetuțe și alte chestii solide pe care mi le pot permite, pentru că lucrez și obosesc atââât de mult!), ci doar de certitudini. Și n-am vrut să arunc nicio piatră în grădina altora. 😉

Leave a Reply