Pălăriile doamnei. Pălării de floarea-soarelui

By noiembrie 8, 2017Diverse

În îndepărtatul 1997, pe 31 august, încheiam prima mea vacanță de student. În ziua asta (a se citi ”în seara asta”), la noi în sat, la club, se organizau dansuri cu ansamblul de muzicanți din localitate, cu muzică pe viu. Era dublu prilej de sărbătoare – Ziua Limbii Române și petrecerea studenților la facultate, eveniment mult așteptat de tinerii satului.

În acel an se nimerise un 31 august mai rece, plouase torențial și se răcise vremea. Evident, îmi făceam și eu planuri pentru acea seară, dar încă nu eram sigură cu cine merg la dansuri și chiar mă gândeam să rămân acasă, pentru că în acel august intenționam să închei, odată cu vacanța, și un roman sentimental, o relație căreia îi acordasem o a doua șansă și se cam răsuflase.

Se lăsa seara, în ograda noastră pătrundeau deja primele acorduri muzicale, muzicanții făceau proba sunetului, a microfonului și aceste zgomote mai mult sau mai puțin armonioase, răsunau deja peste sat.

La un moment dat aud că mă strigă cineva la poartă. Merg să văd cine mă caută, conștientă fiind că asta ar putea însemna un argument în plus care să mă ajute să decid dacă mă duc sau nu la dansuri. La poartă însă era o vecină a mea, Jănea, sora unei prietene din copilărie, o fată timidă și coborâtă parcă din altă lume. Era înaltă, avea tenul alb și pistruiat, ochii verzi-ruginii, părul des și cârlionțat de culoare castanie, vorbea încet și nu te privea în ochi când vorbea, era sfioasă și ai ei o credeau cam slabă de minte, pentru că nu se băga prea tare în vorbă și nu sărea înaintea nimănui s-apuce prima.

Jănea m-a chemat s-o însoțesc să vițica de la rând, de la imaș. Am rămas surprinsă de invitația ei, eu eram deja ditamai studentă la Jurnalism, făceam interviuri și reportaje pentru Semnal Junior la Radio Moldova și uneori sâmbetele, când veneam în sat, îmi auzeam vocea răsunând în toată mahalaua din câteva aparate de radio concomitent, cu volumul dat la maxim. Ce mai, eram un soi de vedetă locală, nu fată de mânat vitele (nu mai zic că aveam și o chestiune delicată de rezolvat). Și apoi, ea era așa retrasă și timorată, că rar aborda pe cineva, mai cu seamă că eram mai mare decât ea. ”Pe urmă ne ducem la dansuri, să ne uităm oleacă?”, mă-ntreabă ea.

Am acceptat din prima. Mi-am pus o haină călduroasă și am luat-o cătinel spre imaș. Ea nu era vorbăreață. Pe drum am schimbat câteva vorbe și ne-am oprit odată să rupă o nuia dintr-un tufar, pentru că uitase să ia una de acasă. Vițica lor era cam nărăvașă și trebuia strunită din când în când, că avea tendința ”s-o ia prin popșoaie”.

Mergeam alături de ea, fiecare cu gândurile sale, cufundate în lumile noastre interioare, ascunse sub bușlaturilesoldățești, grele și groase ale taților noștri, cu care ne acoperisem să nu ne fie frig. La un moment dat Jănea îmi zice: ”Lilică, hai s-o luăm pe de-a dreptul, prin răsărită”. Hai. Eu eram soldat când mă duceam după vite, noi nu ținusem așa animale mari acasă și mă simțeam tare mică și neajutorată în preajma lor și a stăpânilor lor.

Răsărita era aspră, urâtă și cenușie. Era nevoie de câteva zile uscate, cu soare iute și constant și urma să fie recoltată. Afară era cenușiu, ca după o ploaie torențială, cerurile încă nu se limpeziseră -, vorba mamei. Și cum mergeam noi așa ca doi partizani, că nu se mai vedea hatul lanului de răsărită, o aud pe Jănea că bolmojește ceva. ”Ce?” întreb eu. ”Zic, răsărita asta parcă-i o femeie. Cât e fată, e în floare. După ce se mărită e așa cum o vezi pe asta”, îmi răspunde ea.

Jănea nu era deloc o fată slabă de minte, chiar dacă a absolvit doar nouă clase și nu s-a dus din sat. Nu se băga în vorbă pentru că nu avea cui spune ce se petrece în sufletul ei sau nu avea încredere. Dar ea avea un suflet frumos și curat. Și încă îl are. N-am văzut-o demult, dar ultima dată când ne-am întâlnit, păstrase părul și tenul la fel de frumos și silueta la fel de zveltă, chiar dacă a trecut printr-un divorț, și-a refăcut viața și după câteva eșecuri și încercări, chiar drame cumplite, are copii. Se poate spune că lanul ei de floarea-soarelui încă n-a ajuns în august. Jănea este nădejdea mamei mele, o ajută de câte ori are nevoie. S-a lipit oarecum de ea, mai cu seamă după un incident în care și-a pierdut mama. Vine des la noi s-o întrebe pe mama dacă n-are nevoie de ajutor ori, pur și simplu, s-o mai vadă (Pe sora ei, una dintre prietenele mele din copilărie, așa cum v-am mai spus, n-am mai văzut-o de 20 de ani).

De fiecare dată când trec pe lângă un lan de floarea-soarelui, îmi amintesc de Jănea și de acel sfârșit de august. Și fiecare lan de răsărită, de 20 de ani încoace, mi se asociază cu o femeie.

Leave a Reply