Pălăriile doamnei învățătoare

By noiembrie 8, 2017Uncategorized

Anii 90 rămân un reper pentru majoritatea tinerilor din generația mea. Am avut o copilărie lipsită de griji, ca și majoritatea semenilor din generația mea. Deși am crescut într-o familie cu venituri modeste, nu am dus lipsă de nimic în copilărie, părinții nu ne refuzau nimic. Deseori îl auzeam pe tata care o întreba pe mama de ce avem nevoie și, cel mai des eram vizată: ”Marusă, ce trebuie să mai luăm pentru fată?

Adolescența s-a desfășurat în alte condiții însă. Școala în acea perioadă a fost o adevărată încercare pentru mine și familia mea. În fiecare zi trebuia să fac față unor teribile provocări – să facem ca zdrențele pe care le aveam să arate onorabil pentru școală, fratele meu mijlociu învățase să coase și să cârpească încălțăminte. Eu am adaptat o parte din îmbrăcămintea mamei și a mătușilor mele. Când se întâmpla uneori să primească părinții salarii și reușeau să ne cumpere câte ceva de încălțat, erau de proastă calitate și aproape de unică folosință acele încălțări. Ploile erau, bineînțeles, coșmarul nostru cel mai mare, ca și remarcile răutăcioase ale unor colegi.

Îmi amintesc că eram în clasa a IX-a și m-am dus la Lunga, pentru a participa la olimpiada raională de limbă română. Cât comisia era antrenată în verificarea lucrărilor, pe noi, participanții la olimpiadă, ne-au trimis în sala festivă, unde ne-au organizat dansuri. Erau copii frumoși, inteligenți, cu reușită bună la învățătură, pentru că acolo a fost organizată olimpiada raională la toate disciplinele. Iar eu am stat așezată pe un scaun până la sfârșit în așteptarea rezultatelor, dacă m-aș fi dus să dansez, ar fi observat toți cei prezenți că port o pereche de cizme a căror talpă risca să se dezlipească. Dar am luat locul I pe raion la olimpiada de limbă română și asta a fost consolarea și șocul meu cel mare, nici în vis nu credeam că mi se poate întâmpla așa ceva mie, care mă simțeam în acel anturaj asemenea încălțărilor pe care le purtam.

Aparent criza a durat doar câțiva ani, dar când privesc în urmă am impresia că a fost un tunel care s-a întins o veșnicie. În mod straniu, deși îmi amintesc perfect acea perioadă, nu țin minte cum am depășit-o.

Vara asta am cunoscut o persoană care îmi este aproape ca vârstă, dar pe care anii 90 au surprins-o profesoară de limbă română la țară, cu doi copii, dintre care unul era școlar. Din vorbă în vorbă, am ajuns să discutăm despre acea perioadă și ea mi-a povestit o întâmplare.

La sfârșitul anului de studiu primise salariul și a decis să-și cumpere o rochie pe care s-o îmbrace la 1 septembrie și la lecții. Vorbise cu soțul și conveniseră că pe școlar o să-l îmbrace deja mai aproape de 1 septembrie,  pentru că e bine știut – pe parcursul verii copiii cresc și părinții nu riscă să le cumpere haine și încălțăminte de școală, pentru că s-ar putea să le fie mici în toamnă.

Până în toamnă însă statul nu a mai achitat salarii cadrelor didactice și ea a decis să vândă rochia pe care o cumpărase și i-a luat fiului o cămașă și o pereche de pantaloni, pentru că în cele de anul trecut el nu mai încăpea. Și era nespus de fericită că găsise cumpărător dispus să achite cu bani.

Această poveste este doar o verigă lipsă din șirul amintirilor mele din anii 90, nu are alt mesaj ascuns printre cuvinte și virgule, este povestea unui copil versus povestea unui părinte. Iar ziua de 1 septembrie rămâne în continuare un prag în scara vieții pe care pășește concomitent, cu emoțiile specifice, dar și cu experiențele aferente, un copil și părinții lui. Și fiecare își face concluziile de rigoare, unii imediat, alții – peste ani. Să aveți un an rodnic!

Leave a Reply