Pălăriile doamnei cu muştar

By noiembrie 8, 2017Diverse

Feminitatea… subtilă chestiune. Cunosc persoane care ştiu totul despre feminitate: cum se poartă, cu ce se asortează, cu ce se mănâncă ori bea, cum miroase, cum adie, cum apare, cum dispare. Ar fi capabili să scrie biblioteci întregi la acest subiect – ideologi sadea, siguri şi încrezuţi de propriile lor teorii, doar că, fiind dobă de teorie, nu prea au treabă cu feminitate, cea autentică. Ştiu însă persoane care habar n-au ce este asta şi la ce serveşte, dar sunt atât de feminine, încât îţi vine să le arzi pe rug sau să li te așterni la picioare. Pentru că feminitatea (cea autentică) poate subjuga.

În fine, percepţiile mele despre lume şi despre viaţă îmi aparţin și s-au născut din observaţii. Din numeroase şi îndelungi observaţii. Îmi place să observ oamenii, să-i ascult, să mă contopesc cu ei, să mă strecor sub pielea lor. Chiar şi atunci când obosesc şi îmi doresc să nu văd sau să nu aud pe nimeni, tot nu mă pot abţine, mă diluez printre ei şi mă regăsesc în fiecare.

Poate părea bizar, dar atunci când am iniţiat pe blog această rubrică, am vrut să vă prezint femeile care m-au făcut pe mine… femeie. Care nu tind neapărat să mă înveţe ceva sau să-mi dea lecţii, care uneori nici nu ştiu că au fost sau vor fi muze, personajele textelor mele, dar care sunt de-a dreptul extraordinare şi felul lor de-a fi, comportamentul, vorbele, faptele, deşi uneori par a fi comune, sunt asemenea unor chei; chei cu care să descui sau să încui pentru totdeauna un lacăt.

Aceste femei îţi aruncă o privire plină de înţeles, îşi îndreaptă spatele, îşi iau ori îţi lasă cheia, îşi pun o pălărie (de-a binelea sau doar imaginar) şi îşi văd semeţe de drumul lor care, de obicei, duce în direcţii opuse decât cel pe care ai tu treabă. Astfel de femei există în viaţa fiecăruia dintre noi, ele aduc răspunsuri pe care uneori nici nu ştim că le căutăm sau că vom avea nevoie de ele.

În fine, deja am înşiruit prea multe detalii de prisos.

Doamna mea de azi cu pălărie e specială. Într-atât de specială, încât la o săptămână după ce am cunoscut-o, încă îmi persistă imaginea ei şi nu mă pot decide cum s-o despachetez.

Stă în fotoliul de vis-a-vis. Ten sănătos, proaspăt, curat, tonifiat. Sprâncene arcuite elegant, aranjate cu grijă, întrezăresc o discretă (dar uniformă) umbră de ruj roşu-arămiu pe buze, cămaşă albă în dungi subţiri albastre, încheiată până la penultimul nasture, peste ea poartă o vestă de culoarea muştarului, împletită cu andrelele subţiri, are unghiile tăiate rotunjit la capete, acoperite cu un strat de ojă incoloră. Mă priveşte cu o expresie neutră, fără să afişeze că se aşteaptă s-o surprind, să-i las vreo impresie de persoană ieşită din comun, dar nici nu mă tratează cu dispreţ sau superioritate. Mai târziuaflu că are 76 de ani. Nu pot să spun că arată mult mai tânără decât vârsta pe care o are, pentru că, oricum mă aşteptam să fie din …zona asta de ani-experienţă. Dar, repet, îmi stăruie imaginea ei şi azi în fața ochilor, e foarte-foarte frumoasă şi are o alură extrem de elegantă, aristocrată şi ireal de …tânără, hai că nu-i pot da de capăt fără clişee!

foto5Deci, ne-am întâlnit pentru o documentare, e vorba de un proiect-restanţă pe care l-am amânat din diverse motive şi acum trebuie să-l recuperez. Înainte s-o cunosc personal, ştiam că nu voi reuşi să scap doar cu improvizaţia şi va trebuie să depun câteva eforturi mai pronunţate pentru a salva măcar aparenţele unei reuşite (că la succes nici nu visez).

O ascult cu atenție, dar nu-mi pot struni gândurile. Cu titlu de constatări, mai facem ”inventarieri cu tot tacâmul” în rândurile elitei noastre culturale din perioada de după război până la independență și inevitabil, toate concluziile noastre se opresc la relațiile bărbat-femeie.

Îmi vorbește cu respect și iubire despre bărbatul alături de care a trăit 50 de ani. Ar fi făcut și ea o carieră de succes în literatură, are factura, pregătirea, talentul și ambiția necesare, dar nu a vrut să-i stea lui în cale. Nu e vorba aici de sacrificii. Era și mai este sigură de propriile forțe și nu are regrete, a avut dintotdeauna certitudinea că va reuși în orice domeniu. Sau măcar se va descurca ceva mai sus de medie.

Pe el l-a încurajat să-și descopere propria zonă de confort, în care să poată fi cel mai bun, fără ca ei doi să-și dispute rangul și să-și clarifice opțiunile pe același tărâm, dar să se descopere unul pe altul de la același nivel, însă din galaxii diferite. Urcându-l pe piedestal, nu i-a permis să o privească de sus. Iar el știa că atunci când îi încredințează spre lectură o lucrare care urma să meargă în tipar, acea lucrare trebuia să fie mai bună decât ar fi putut s-o îndeplinească ea, iar lucrul acesta nu era deloc ușor de atins. (Bine, în paranteze fie spus, am dedus chestia asta din povestirile ei pentru că femeia de vis-a-vis nu spune nimic din ce ar putea fi considerat o subtilă intenţie de a se poziţiona ea într-o lumină mai bună, că măcar acum, când el nu mai este, poate să-şi demonstreze superioritatea).

Într-un moment, realizez că i-am câștigat simpatia și încrederea. Scuzându-se în prealabil, îmi povestește în șoaptă și cu privirea ațintită în palme, unde ținea o pereche de ochelari cu rame pătrate, două momente cruciale din viața lor în care l-a pus la punct, învățându-l s-o respecte mai mult decât s-o iubească. A știut că lecția ei poate s-o coste mariajul, dar și-a asumat riscul, convinsă fiind că dragostea iartă, iar prietenia și încrederea, odată pierdute, nu se recâștigă. ”Trebuie să-ți respecți prioritățile, dacă vrei să-i faci şi pe alţii să respecte regulile jocului”, îmi spune pe un ton răspicat.

Parcurg imaginar alături de ea un drum în doi pe o distanță de jumătate de veac, de parcă aș urmări o peliculă de Tarkovski. O privesc cu admirație, cele mai multe alegeri și distanțe (despre care el, dar nici alții, poate, n-au bănuit), ea le-a parcurs de una singură. Și a rămas să ducă mai departe povestea lor perfectă, care s-a clădit pe înțelepciunea, iscusința, răbdarea Ei și dragostea și respectul Lui.

Caut cuvinte potrivite să închei această relatare şi realizez că nu le am. Se spune că fiecare familie este o cetate. Mai degrabă poate sau are şanse să fie o cetate, dar contează foarte mult cine sunt oamenii cetăţii, ostaşii ei. Doamna mea cu pălărie a durat şi păstrează intactă o cetate care va rămâne în memoria colectivă drept o construcţie temeinică. Înţeleg că povestea unei iubiri nu se termină odată cu dispariţia fizică a unui dintre cei doi. Finalul acestei poveşti îl scrie cine rămâne ultimul şi, de foarte multe ori, finalul poate îndrepta povestea. Pentru că detaliile contează foarte mult.

Leave a Reply