„Omul trebuie să cânte aşa cum gândeşte şi să gândească aşa cum cântă”

By ianuarie 10, 2018Oameni

Eu îl iubesc pe omul acesta cu o dragoste de soră. Şi tocmai de dragoste frăţească nu duce lipsă acest om frumos şi talentat. Am fost nespus de bucuroasă că a făcut un concert acasă, iar sala Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” a fost arhiplină la concertul lui din 27 mai, când s-a consumat muzică de calitate şi emoţii frumoase (Valy, nu te supăra, eu aşa şi n-am ajuns la concert şi am curajul să-ţi mărturisesc asta doar acum, dar a fost o prietenă de-a mea care nu reuşise să facă rost de bilete şi care acum mă tot întreabă când va fi următorul tău concert).

Deci, după o absenţă din peisajul muzical autohton, Valy Boghean a revenit „într-un altfel de concert”. Eu l-am prins înainte de acest concert şi am stat pe îndelete la o discuţie pe care am publicat-o, parţial în ziarul FLUX. Aici vreau să v-o prezint integral. Lectura va dura ceva timp, dar sper că nu o să vă dezamăgească. Discuţai asta se recomandă a fi lecturată la o ceaşcă de ceai sau cafea. În cele ce urmează mi-am propus să aflu ce înseamnă muzica, show-biz autohton, dar şi noţiunea de „altfel” pentru Valy Boghean.

–         Au trecut cinci ani de când ai câştigat trofeul Festivalului Mamaia Folclor. Cum s-a schimbat viaţa ta în acest răstimp?

–         Cinci ani e totusi ceva timp. Am mai încărunţit la tâmple! Dar la modul serios, o să vă spun că viaţa mea s-a schimbat foarte mult şi acum mă aflu în cea mai bună situaţie din punct de vedere creativ, o situaţie la care am visat dintotdeauna. Am propriul proiect solo, o trupă şi acum mă aflu la un pas de a lansa două CD-uri solo, primele din viaţa mea.

–         Ai dispărut pentru o perioadă din atenţia noastră, ai fost de negăsit. Ce s-a întâmplat?

–         Aşa aţi văzut voi dintr-o parte. Nu am dispărut nicăieri, poate, n-a existat interes faţă de persoana mea. Inactivitatea mea din formaţia Trigon, evident m-a făcut să nu mai apar atât de des în faţa publicului aici.

–         Acum, când ai o trupă şi un proiect solo, cum e să te descurci când trebuie să fii responsabil şi pentru alţii?

–         Nu ştiu ce să spun la acest capitol. Când pornesc pe drumul muzicii, artiştii realizează mai puţin momenutl de responsabilitate. Asta vine odată cu maturitatea. Acum eu realizez foarte bine ce responsabilităţi am faţă de băieţii cu care lucrez şi faţă de lucrul pe care l-am pornit. Să spun că trăiesc cu asta, nu este corect, ar însemna să intimidez starea mea de creaţie, pentru că ea este pe primul loc. Ne-am adunat câţiva băieţi maturi, cu experienţă bună în muzică, mi-am propus să fiu folk man-ul acestui proiect şi băieţii m-au înţeles şi mă susţin.

–         Mai am o curiozitate ce ţine de viaţa ta personală. Faci parte dintr-o familie numeroasă în care toţi sunt artişti. Nu te-ai gândit la un concert, la un proioect muzical de familie, care sunt foarte în vogă acum la noi?

–         Nu merg după modă, eu sunt cu picioarele mai pe pământ. Eu îmi iubesc familia şi asta mă ajută, dar mă şi încurcă foarte mult. Sunt mezinul, al 14-lea copil, am o activitate în văzul lumii, lumea din jurul meu îmi cere timp, ceea ce în ultima perioadă eu n-am. În genere, în planurile mele nu cred că va exista vreodată aşa ceva, dar dacă se va întâmpla, va fi o acţiune spontană şi nu una planificată.

–         Cum ai descrie activitatea ta de acum?

–         În ultima vreme am muncit şi am fost pe scenă cot la cot cu o trupă de muzicieni care are rădăcini din Georgia, dar care activează în Europa, The Shine, şi acolo este o expresie foarte bună: dacă ieşi în scenă, se exclud orice limitări, trebuie să trăieşti tot ce vrei să cânţi acolo şi dacă e de plâns, să plângi, iar dacă e să râzi, să râzi. Eu am mers pe două extreme, pe cea a veseliei, care îţi dă energie şi a doua – cea a dramatismului. În proiectul nostru ne-am propus să excludem din start determinarea pe stiluri. Am ajuns într-un moment când nu ne mai interesează care este stilul şi al cui, important este ce trăim şi ce dăm publicului noi ca emoţie, ca mesaj. Restul sunt doar nişte scheme pe care le născoceşte lumea ca să se manifeste, să arate care decât care e mai tare. Pentru noi punctul culminant este atunci când ieşim în scenă şi cântăm pentru public.

–         „Boschetar”, deşi este un cântec mai vechi al tău, a ajuns să fie foarte difuzat şi cerut acum.

–         Dacă să fiu sincer, acesta şi este efectul pe care mi l-am dorit. Această piesă a venit la mine prin luna mai şi am dus-o la sfârşit în luna august. Ideea e că şi aşa ea ajunge la urechile lumii şi asta îmi place, pentru că aşa ea are şanse să trăiască. Mă bucur că anume prin aşa piese lumea va începe să mă cunoască. Mulţi m-au întrebat de ce nu i-am făcut videoclip. Am intenţionat într-o vreme să-i fac clip, dar bugetul nu mi-a permis şi acum mă bucur pentru asta. Nu ştiu dacă o să mai fac vreodată un videoclip.

–         Ai doar unul singur, acel pe care l-ai făcut împreună cu Marcel Ştefăneţ.

–         Mie nu-mi este interesant să mă aprecieze oamenii după cum arăt, nu îmi aranjez fotografiile în photoshop, pentru mine este important să fiu apreciat după cum cânt. Şi nu am niciun complex legat de felul în care arăt, şi nici nu am nici pretenţia să merg pe stradă şi să fiu recunoscut de toată lumea, am obosit că în secolul acesta este atât de consumat manifestul vizual. Eu îl ignor! Eu cred că anume în relaţia dintre sală şi scenă se întâmplăt tot ceea pentru ce muncesc.

–         Nu am auzit nimic despre piesele care vor fi interpretate în concertul tău de azi. Le-ai ţinut ascunse de ochii lumii.

–         Ori de câte ori vom avea plăcerea să discutăm, nu vei auzi niciodată de la mine ceva ce-mi doresc să fac. Despre proiecte şi cântece vom discuta doar postfactum. Nu-mi plac oamenii care ies în presă să povestească ceea ce intenţionează să facă. Ei vor să meargă pe nişte principii de management din afară, ignorând specificul societăţii noastre. Nu prind la noi principii din afară, tot ce vrei să implimentezi, trebuie creat aici, în condiţiile de aici, trebuie gândit aici. Eu mă gândesc că aşa este cel mai bine, mai întâi să fac ceva, apoi să prezint. Eu nu am interesul să atrag publicul cu orice preţ.

–         Ei, să nu-mi spui că ai şi tu ambiţia să ieşi din spaţiul muzical moldovenesc!

–         Asta nu e ambiţia, acesta este visul meu. Recunosc, am marele noroc de experienţa din afară. Tot ce fac eu acum, se întâmplă datorită faptului că am cu ce compara. E foarte obraznic ceea ce voi spune eu acum, dar eu nu mizez deloc pe piaţa şi ascultătorul de aici, ca impact, cu proiectul acesta nou. Da, eu voi activa acasă pentru că aici m-am născut şi nu voi pleca niciodată definitiv, dar sunt cu picioarele pe pământ: acasă, şi asta va dura un timp foarte îndelungat, pe nimeni nu interesează ceva pregătit şi gândit din timp, trecut prin suflet. Toată salvarea mea de a menţine prima trupă din viaţa mea sunt pieţile din afară, mai ales că în afara ţării sunt deja persoane cu care am discutat despre promovarea acestui proiect. Şi asta nu se întâmplă doar în domeniul nostru, dar repet, acasă noi nu trebuim nimănui.

–         Te contrazici, îţi place să trăieşti aici, consideri că trebuie să faci proiecte gândite şi coapte aici şi, totodată, spui că acasă noi nu trebuim nimănui. Cum să te înţelegem?

–         Cel mai important pentru un om de artă, şi mă gândesc că asta e pentru toţi, de asta generalizez, este aprecierea.

–         Deci, nu găseşti aici apreciere?

–         Nu. Trebuie să înţelegi că toată răutatea şi indignarea mea acum faţă de societatea asta este … din dragoste. Nu spun asta pentru că îmi place să ponegresc. Fii sigură, afară eu ponegresc ceea ce au ei rău, când sunt în afara hotarelor ţării, eu pomenesc de bine ţara noastră, natura, oamenii, sunt foarte multe lucruri frumoase pentru care eu sunt aici. Dar eu nu-mi doresc să cheltui timpul dat mie pe pământ aşteptând ca societatea să ajungă să aibă interes pentru oameni de artă ca mine. Asta este realitatea şi nu vreau să mă amăgesc, oricât de mare patriot al acestei ţări m-aş crede şi oricât de mare revoluţionar mi-ar place să fiu.

–         M-ai prevenit mai sus că vorbeşti din experienţa pe care ai acumulat-o pe scenele din afară. Te referi acum la experienţa ta cu Trigon sau şi la altele, despre care noi nu ştim?

–         Eu nu pot nega că şcoala mea a fost Trigon şi cei cinci ani în care am umblat cu ei prin lume este o experienţă mare. De un an şi jumătate concertez împreună cu The Shine şi am văzut altă latură a lumii muzicale. Şi mă debusolează goana de acasă, mă uimeşte disponibilitatea unor surse mass media de a promova fără nici o jenă toată goana asta a unor artişti de la noi care vor să ajungă cu orice preţ primii undeva şi nu contează unde anume vor să ajungă, important e să fie primii. De fapt, am avut norocul să nimeresc într-un cerc unde pe primul loc se pune emoţia, gândul, profesionalismul, de asta prefer să nu mă arăt, mai cu seamă când văd care sunt criteriile de apreciere. Vorbesc de colegi din muzică de aici, sunt mulţi care au o vârstă a maturităţii şi gândesc nu rău, dar îţi pui mâinile în cap când auzi ce cântă. Eu şi colegii mei cântăm aşa cum gândim. Nu poţi să fii mare filosof în viaţă, dar să vii şi să cânţi despre sarmale, vin, Costică şi Vasile… Omul trebuie să cânte aşa cum gândeşte şi să gândească aşa cum cântă, în caz contrar nu mai există sinceritate, iar scena nu rabdă falsul.

–         Dacă ar exista un minister al Muzicii şi tu ai fi ministru…

–         Dacă vrei să mă întrebi despre ceva anume, întreabă şi eu voi fi sincer. Dar aşa… Toţi vor huli Ministerul Culturii şi eu sunt primul care voi face asta. Totul în societatea de astăzi este dictat de politică, asta îţi va spune oricine, dar poate vina o poartă şi inactivitatea noastră? Că nu ştim noi să acţionăm şi să ne manifestăm astfel încât să înlăturăm politicul, să ne depolitizăm? Pentru mine nu este important să găsesc vinovatul, pentru mine personal importantă este atitudinea şi soluţia pentru o problemă. Eu am găsit-o pentru mine, pentru colegii, pentru formaţia cu care lucrez şi ştiu foarte bine unde mă duc şi de ce fac muzica asta, Vizavi de problemele existente şi de activitatea Ministerului Culturii, nu va fi o soluţie dacă eu voi spune: o! ăştia sunt vinovaţii. Prima problemă apare de la om la om. Din păcate, la noi toţi aşteaptă să vină cineva să ne rezolve problemele: îi aşteaptă pe americani, pe ruşi, pe europeni etc. O mare parte dintre moldoveni lucrează în afară ţării. Şi arată-mi tu cine poate să muncească la noi cu un salariu de 1500-2000 de lei? Nu mai bine aşteaptă să-i trimită mama de peste hotare 100 de euro?  Moldovenii din afară au slăbiciunea că le-au rămas acasă cei dragi şi cu orice preţ trebuie să le uşureze viaţa. Dar făcând asta, ei ucid de fapt entuziasmul şi dorinţa de a te mişca pe cont propriu, de a te descurca, şi asta este o tragedie acum.

–         Să înţeleg că soluţia pe care ai găsit-o tu este că te-ai înconjurat de oameni care gândesc şi care acţionează ca tine?

–         Ar fi foarte simplu.

–         Dar cine zice că-i simplu?

–         Mi-ai spus că toţi anii ăştia eu am fost dispărut. Dar eu am stat mult şi m-am gândit la o soluţie, am observat şi am ales nişte băieţi, m-am gândit foarte bine ce vreau să fac şi ce pot face şi cum trebuie să fac. Evident, nu mi-au reuşit multe din cele propuse, dar mă bucur că am reuşit câte ceva. Eu încerc să iau din ţara asta tot ce e mai valoros, şi am cu ce compara. În ultimul an şi jumătate, eu am avut ocazia să cânt pe scene mari cu artişti de talie mondială. Folosindu-mă de faptul că timpurile noastre aici sunt dintre cele mai neclare, eu încerc să mă apropii de oameni sinceri şi sănătoşi la minte, profesionişti, care mai au entuziasm.

–         Scuză-mă, mulţi poate mai au entuziasm, dar nu s-ar duce după oricine. Trebuie să-i convingi prin ceva şi cumva să te urmeze.

–         Şi eu îi sunt recunoscător lui Dumnezeu că băieţii cred în mine, au simţit că eu aş putea merge în faţă şi mă susţin. Mulţi m-au întrebat de ce am intitulat concertul din seara asta „un altfel de concert” şi ce înseamnă asta? Dar nu înseamnă nimic. Tot ce se întâmplă astăzi la noi înseamnă „altfel”. Dar eu fac un concert normal. L-am intitulat aşa pentru că la noi totul e cu fundul… dar nu ne mai luăm noi de fundul nimănui, pur şi simplu aşa s-a întâmplat că brusc ceea ce este normal deja la noi se numeşte altfel. Eu îmi propun un concert normal, să ies în faţa ascultătorului şi să cânt, să transmit o emoţie. Normalităţile noastre din ziua de azi, în plin proces de globalizare, au devenit stranii. Noi acum suntem ca nişte pui de pasăre după ploaie şi nu ştim încotro s-o luăm, unul vrea cu ruşii, altul – cu europenii, dar nimeni nu vrea cu dânsul. Iar eu îmi propun să fiu împăcat cu mine însămi.

–         Spune-mi, te rog, cine sunt muzicineii cu care lucrezi?

–         Ţambal – Valeriu Caşcaval, Garik Tverdohleb la tobe, percuţie – Petru Moiseev, chitară – Sandu Darabană, contrabas – Oleg Laşcu, chitară bass – Jora Postoroncă şi backing – Nicoleta Sava.

–         Îţi mulţumim mult că ai dat curs invitaţiei noastre şi îţi dorim mult succes în continuare.

–         Şi eu vă mulţumesc!   

Leave a Reply