Monumentul moldoveanului

By ianuarie 15, 2018Gândurile mele

Crăciunul pe nou, Crăciunul pe vechi. Sfântul Vasile pe Nou, sfântul Vasile pe vechi, Anul Nou Chinezesc. Boboteaza pe stil nou, Boboteaza pe stil vechi. Sfântul Valentin și Dragobetele. 1 și 8 Martie. 1 și 9 Mai. O zi a Culturii. Ziua Independenței. Ziua Limbii Române. Hramul Orașului. Un monument pentru victimele deportărilor. Un monument al Cărții. Piatra comemorativă din fața Guvernului. Viitorul Monument al Limbii Române…

Precis mi-a scăpat ceva în înșiruirea de mai sus. Ceva important. Principial de important. O fi, că eu îs principial de căscată în mare parte a zilei și mereu îmi scapă din vedere chestii principiale.

Și nu umblu să mă reculeg pe la monumente. Nici la prăznuiri colective, demonstrații și alte exhibiționări în grup ale sentimentelor patriotice.

Eu sunt principial de naivă și cred că e mult mai important, mai sigur și mai de folos ceea ce ai în suflet, credința și cultura fiecărui om, decât ceea ce porți în văzul lumii.  Eu știu că e mai bine să crezi decât să arăți. E mai bine să faci, decât să vorbești. E mai corect să cunoști, decât să umbli să-ți demonstrezi în permanență convingerile. E preferabil să fiu un exemplu, decât un argument.

Recitesc începutul acestui text și încerc să vizitez virtual spațiul pe care tocmai l-am descris, renunțând la observațiile și impresiile pe care mi le-am făcut de-a lungul timpului.

Tsss! Gata, pagină albă, vizualizez numai ceea ce citesc. Motivez prima impresie pe care ți-o creează un spațiu dominat de monumentele și sărbătorile de mai sus. Monumentele și sărbătorile redau firea oamenilor, necesitățile, aspirațiile, crezurile lor, nu?

Deci, găsesc în imaginație un spațiu aerisit. O grădină japoneză, sub cireșii cărora oameni curați, senini, calmi citesc pe jos, la un monument al cărții, comportamentul și limbajul lor este elevat. Un spațiu imaculat, delimitat de linii sigure, justificate, armonioase.

În jur e curat și miroase a…, pur și simplu, aer. Cineva cântă la pian, undeva se aude o vioară în surdină. Urnele de gunoi sunt pe jumătate doar pline. Caldarâmul strălucește de curățenie, oamenii vorbesc cu jumătate de voce, nu afli controlări de situații și clarificări de relații, conturi reglate prin telefon…

Și, în acest moment, ochii mei încântați se lovesc de granitul unui monument (despre a cărui valoare estetică prefer să nu vorbesc astăzi), înțesat de garoafe. Și totul apare așa cum e: aerul își recapătă mirosul specific de capitală europeană, culorile îți umplu retina, cultura îți sparge timpanele.

Monumente. Am impresia că fiecare moldovean are un vis ascuns, dar comun – acela de a ridica un monument. Sau a i se ridica un monument (în afară de cel pe care-l primește fiecare pe locul de veci).

Iar deputații, moldoveni și ei, pe lângă câteva principii și valori, printre două sau trei interese personale, simt impetuos nevoia să-și ridice un monument pe pământul patriei, indiferent deja care e motivația și necesitatea reală a acestei dovezi de patriotism.

”Țară de monumente”, vorba lui Constantin Cheianu.

Cum se explică însă că în țara asta  monumentele ridicate pe banii noștri, ne dezbină în loc să ne unească? Pe bune, sărbătorirea asta pe toate stilurile posibile și imposibile, ne face mai toleranți? Un monument al cărții ne va stimula să citim mai mult?

De câte ori în orașul acesta, acasă, ți se vorbește în limba română? Sau când vom simți necesitatea să ne exprimăm în limba noastră, vom avea dreptul s-o facem doar în preajma monumentului și doar pe 31 august?

Câți cetățeni știți voi care se bat cu pumnul în piept mândri că-s moldoveni? Dar câți deputați? Hai să pariem cât va trece până vom avea și un monument al moldoveanului.

Vouă nu vi se creează impresia că atunci când ni se ia ceva, acelui ceva i se ridică monument?

6 FEBRUARIE 2014

 

Leave a Reply