” Mă las bătut ușor, pentru că am alte priorități”

By ianuarie 15, 2018Lecturi de vineri

” Mă las bătut ușor, pentru că am alte priorități”

Igor Cobileanski este genul de interlocutor de la care învăț și care mă ajută să-mi formulez idei, impresii, atitudini despre domeniul lui de activitate, dar și despre oamenii și viața din jurul nostru. Este un regizor pe care îl admir și îl respect, pentru că este muncitor, responsabil, talentat și nu se încadrează nici într-o limită, în afară de cea impusă de bunul-simț…, dacă ea nu contravine actului de creație J.

Discuția de astăzi, chiar dacă la început o să vă lase impresia unui duel, este una dintre cele mai sincere pe care le-am avut în ultimii ani îndeplinindu-mi meseria. Și mi-aș dori nespus să-l cunoașteți și voi așa pe Cobileanski-artistul și Cobileanski-omul.

 

  • Ieri a fost Noaptea Oscarurilor şi chiar înainte de întâlnirea noastră, discutam cu cineva despre caracterul comercial al acestei gale.
  • Ce înseamnă comercial în viziunea ta?
  • Să zicem că se pune accent pe veniturile care urmează a fi scoase dintr-un film și mai puțin pe impactul lui emoțional, cultural…
  • Dar cum crezi, e bine că este un cinematograf care are public european?
  • Evident, e bine.
  • Și dacă la un moment dat, acest public va acoperi însutit și chiar uneori înmiit cheltuielile turnării unei pelicule, înseamnă că ea va fi comercială?
  • Nu cred că e de condamnat să urmărești a-ți recupera investițiile, dar ce impact au filmele care câștigă în ultimii ani Oscarul? Câte dintre ele rămân în istorie drept filme memorabile, repere?
  • Poate un film dintr-o mie va avea o durată de viață mai mare decât de zece ani.
  • Ai un regizor preferat?
  • Şi a făcut filme de Oscar?
  • Cred că ar trebui să clarificăm pentru început niște nuanţe. Mai întâi, trebuie să luăm în calcul că e vorba despre școli diferite și nu trebuie să categorisim că, dacă e film american, e film rău. Oamenii văd lucrurile diferit. Problema nu constă în faptul că cineva investește într-un film pentru a câștiga, asta este o abordare normală a lucrurilor, inclusiv în cinematografia europeană. Crede-mă că producătorii de film se gândesc în primul și în primul rând la recuperarea investițiilor și nici într-un caz la artă. Există diferite stiluri de a aborda cinematografia. Important este ca mesajul pe care îl transmite un film, să fie unul pozitiv. În rest, cât de profund este rezultatul, rămâne la discreția privitorului sau a regizorilor.
  • S-ar putea acum să nu fiu neapărat explicită, mie personal îmi plac regizorii care au o atitudine vizavi de un subiect și nu tind neapărat să facă o demonstrație de măiestrie cinematografică, cât să-și demonstreze un punct de vedere, nu neapărat unul unanim împărtășit. Îmi plac Almodovar, Woody Allen, dacă după preferințele astea e mai ușor să mi se stabilească un diagnostic. De ce am pornit această discuție despre filmele de Oscar, e pentru că sunt premiate cele care se înscriu în niște tendințe sau care dau tonul unor tendințe – fie unor curente politice, religioase, sexuale, care parcă s-ar înscrie într-o campanie, promovează un soi de mesaj care parcă ar trebui să educe publicul cum trebuie să gândească.
  • Bine, eu nu aș fi atât de drastic, dramatic, dur. N-aș fi întru totul de acord cu tine. Oscarul înseamnă multă concurență. La Oscar participă foarte multe filme. Multe dintre ele încearcă alte abordări, alte viziuni. E posibil ca unele filme să aibă o influență ușor didactică. La fel, e posibil ca auditoriul să aibă nevoie de povești care, mai mult sau mai puțin, să reflecte realitatea. Acestea sunt valuri. Zece ani în urmă era premiat ”Spiderman”, un film despre cum un păianjen devine eroul omenirii – o absurditate. Eu nu mănânc cinema de genul acesta, dar nu cred că nu trebuie să existe și așa ceva. În primul rând, trebuie să ne dăm seama foarte bine ce înseamnă cinematografie. Cinematografie înseamnă Statele Unite.
  • Și Bollywood?
  • 70 la sută dintre filmele care apar în lume sunt făcute în SUA. Da, o bună parte din restul filmelor realizate anual, sunt făcute la Bolywood. Ce mai rămâne, aproximativ zece la sută reprezintă …”și altcineva”. Bine, poate nu zece la sută, ci cincisprezece. Și în acest ”altcineva” ne încadrăm și noi, europenii, că mai există și cinematografia australiană, și asiatică. Dacă e să o luăm așa, ca la carte, când spui ”film”, spui SUA. Ei dictează toate provocările tehnice, dictează criteriile, industria.
  • Eu în domeniul cinematografiei sunt profană. Nici măcar nu sunt cinefil înrăit, ceea ce nu înseamnă că nu mă interesează, insist chiar să intru în esență, să-i înțeleg mecanismul. Filmul american pentru mine se asociază cu Spielberg, iar Spielberg – cu opulența, abundența de efecte speciale. De asta sunt mai atentă la cinematograful european, îmi pare mai profund, mai asumat, mai uman.
  • Nu este adevărat. În SUA există o școală întreagă, care se numește școala New York-eză de film. Această şcoală este echivalentul cinematografiei de înaltă calitate, din perspectivă dramaturgică, nu tehnică. De acolo a pornit Woody Allen despre care vorbeai, sau Jim Jarmusch, dar și alți regizori care, ca și școală, vin dintr-un mediu cinematografic de o foarte înaltă ținută artistică. Pur și simplu noi, ca europeni, suntem poate, mai puțin conectați la cinematografia americană de înaltă calitate. Repet, acolo există o armată de 3-4 ori mai puternică de independenți, care sparg orice clișeu clasic american de dramaturgie și au o viziune pronunțată și sănătoasă asupra lucrurilor. Deci, nu e chiar așa precum insiști. Noi nu cunoaștem foarte multe lucruri, eu tot nu le cunosc până la capăt, dar încercăm să apreciem sau să judecăm din perspectiva celor pe care le știm.
  • Știu că filmul ”La limita de jos a cerului” a avut cele mai multe nominalizări la Premiile GOPO.
  • Competiția va fi pe 24 martie, acum sunt știute doar nominalizările. Clar e că printre cei buni suntem și noi, dar deocamdată nu putem spune că suntem cei mai buni, deoarece competiția va avea loc în seara de 24 martie, în direct la TVR.
  • ”La limita de jos a cerului” este primul tău lungmetraj. Cum a fost lucrul la acest film?
  • Bănuiesc că așa se lucrează la orice film.
  • Acesta a fost un proiect mai special, a durat foarte mult timp. Am încercat să mai rezumăm niște lucruri, să mai lucrăm la dramaturgie, să mai revenim. Postproducția a durat vreo trei ani, a fost greoi. Mă rog, sper că s-a meritat, pentru că filmul chiar este bine văzut în străinătate, la festivaluri.
  • Ce mai, ne-ai făcut mândri, cea mai recentă realizare a ta a fost o zvâcnire, o speranță pentru reabilitarea cinematografiei naționale. Altceva aș vrea însă să aflu de la tine, strict subiectiv, personal. Orice realizare te face să vezi lucrurile într-un fel, îți schimbă viziunea, nu neapărat asupra filmului, cinematografiei, ci și asupra vieții sau poate te ajută să te convingi odată în plus de ceva. ”La limita de jos a cerului” a schimbat ceva la tine?
  • Nu știu. Poate, datorită acestui film există un spor de atenție asupra persoanei mele. Pelicula este solicitată la festivaluri importante, poate nu e cazul să vorbesc despre asta din timp, dar suntem deja în pragul unui proiect nou, apărut pe urme fierbinți, cum s-ar spune. Cred că și eu, ca formațiune, mi-am reconfirmat preocuparea pentru dramă, toată lumea spunea că aș fi comediant, că îmi place să fac comedie și eu credeam lucrul acesta. Bine, mai cred lucrul acesta, chiar nu-mi este străină comedia. Dar dintotdeauna am scris și multă dramă, așa s-a întâmplat însă ca scurtmetrajele să fie de natură comică și nu dramatică. ”La limita de jos a cerului” m-a făcut să scriu încă două scenarii, o dramă și o comedie, niște schițe foarte diferite la care lucrez acum.
  • Aș vrea să ne referim la actorii cu care lucrezi. Ai câțiva actori pe care îi porți cu tine în toate proiectele tale. Lucrezi cu ei pentru că vrei să-i mai crești, să-i mai descoperi sau dintr-un confort – îi cunoști, știi de ce sunt în stare și știi ce să ceri de la ei?
  • Îți aduci aminte că am început împreună? Primul pas drept pe care l-am făcut, l-am făcut împreună. Tu erai la Flux. Și primii actori pe care i-am ales, i-am ales atunci.
  • Și ce mulți au vrut să participe în proiectul tău pentru care eu doar anunțasem preselecția! Și după ce anunțasem încheierea, tot primeam telefoane.
  • O să fac o paranteză și o să povestesc o situație comică. Atunci închiriam un birou foarte mic la Teatrul ”Luceafărul”. Alături de mine închiria birou o vrăjitoare. Și la ea mai venea din când în când lume. Se întâmpla că uneori când veneam la muncă, vedeam cum stă cineva și o așteaptă, vreun părinte, mă rog, clienți de-ai ei. A doua zi după ce a fost publicat anunțul despre preselecție, când am venit la lucru, m-am mirat că la vrăjitoarea aceea erau, nu glumesc…, lumea ieșea tocmai afară din clădire. Primul lucru la care m-am gândit a fost: ”Ce-a făcut baba asta noaptea de a venit azi atâta lume la ea?” Dar erau mulți, vreo sută de persoane, poate mai mulți. Și când m-am apropiat mai tare și am început să-mi cer scuze și să-mi fac loc printre ei ca să pot intra, mi-am dat seama că oamenii aceia aveau ceva cu mine: ”Dar se poate să vin mai târziu și cu copilul…” ”Dar se poate eu…” Când am ajuns să descui ușa, am realizat că oamenii aceea veniseră la casting și eu, efectiv, nu eram pregătit pentru asta. Nu aveam camera la mine, nu știam cum să încep. Nu credeam că e așa de serios totul. Asta a fost paranteza. Atunci l-am descoperit și pe actorul la care faci referință, pe care ”îl port după mine”. Un singur actor trece cumva prin toate filmele mele. Un an în urmă am făcut un scurtmetraj, ”Colecția de arome” și nu l-am băgat pe Sergiu Voloc. ”Colecția de arome” este un film care, probabil, a rămas un pic eclipsat de lungmetraj. În domeniul cinematografiei există o regulă pe care n-am respectat-o, nu se lansează două filme concomitent, m-am convins că funcționează, dar are și acest scurtmetraj o circulație bună, chiar dacă a fost mai puțin promovat.
  • Dacă tot vorbim despre actori, e filmul în care l-am admirat și pe Igor Caras, un actor mare și un om dificil.
  • E un actor bun cu care trebuie să știi cum să muncești. Cam două luni înainte să încep filmările pentru lungmetraj, am făcut repetiții, exact ca la teatru. Frica mea cea mare era de teatralismul actorului moldovean. Știu actori de cinema (n-o să dau nume), care au lucrat în ceva filme la viața lor, dar pentru că de 20 de ani aici nu s-au mai turnat pelicule, au devenit teatralizați, și-au atrofiat simțul interpretării cinematografice sau efectiv și l-au pierdut. Și atunci, mai multă lume bună m-a sfătuit să fac repetiții înainte de începerea filmărilor. Asta ne-a ajutat foarte mult. Igor este un actor pe care eu vroiam să-l bag în film. Cu el a fost mai complicat, am învățat cumva din mers să lucrăm împreună. E foarte special, foarte sensibil, are nevoie de comenzi exacte, nu acceptă improvizația, el este genul de actor care se dedă completamente viziunii regizorale. Asta a fost povestea experienței mele cu Igor Caras.
  • Într-un interviu anterior îmi spuneai că regizorii moldoveni rămân în pâine datorită videoclipurilor și spoturilor publicitare. O perioadă ai regizat și tu spoturi. Mai este valabil acest lucru și acum?
  • Eu fac foarte rar azi acest lucru.
  • Nu mai dispui de timp?
  • În primul rând, a crescut o generație nouă, care este mult mai bună în acest domeniu. Nu știu dacă eu am fost la fel de bun. Am fost bun în comparație cu ce exista la momentul respectiv. Fără îndoială, cunoșteam cu ce se mănâncă vizualul și cum ar trebui să se monteze două cadre, dar cred că nu am fost și foarte talentat. Lucrurile devin evidente peste o perioadă de timp, când mai vine o generație care pare a fi mai formată. Gândesc acum prin comparație: de-aș fi avut concurență, nu știu dacă aș fi fost atât de solicitat. Atunci eram doi sau trei pe piață. Acum piața este diversă și ai de unde alege regizori de producție, dar deja nu mai am eu chef de competiție. Mă las bătut ușor, pentru că fac altceva, am alte priorități.
  • Dar prioritățile astea ale tale sunt pentru termen lung sau totuși admiți că undeva, la un moment, ai putea să apuci altă direcție? Și care ar fi acea direcție?
  • Nu este altă direcție. Eu nu știu să fac altceva. Asta e marea mea dramă. Filmul este, la prima vedere, bănos. La prima vedere, aduce mult succes și slavă. Așa este, dar pentru a obține bonusurile de mai sus, trebuie să muncești foarte-foarte-foarte mult și nu se știe dacă munca ta se soldează cu reușită. Și în acest context, ades te gândești că trebuie să faci altceva. Eu, din păcate, nu știu să fac altceva, că m-am întrebat de multe ori ce aș putea face. O dată la două-trei zile trec prin crize…
  • Existențiale?
  • Existențiale, într-un fel. Crize financiare. Presupuse crize financiare, ca să vorbesc mai exact. În orice moment mă gândesc: ”Acum am ce mânca. Și tot timpul am avut ce mânca, dar ce aduce ziua de mâine?” Am copii, trebuie să le asigur un minim necesar, că n-o să se uite la filme când le-o fi foame. În astfel de momente mă gândesc să încep vreo afacere, să mai fac ceva. Și de fiecare dată îmi dau seama că nu sunt pregătit, că nu am cunoștințe suficiente, sunt niște detalii de ordin economic care ușor mă depășesc.
  • Tu ai început să faci cinematografie într-o țară în care acest domeniu fusese puternic motivat financiar de stat, dar într-o perioadă în care această susținere a dispărut, când acest sistem s-a prăbușit. Tot ce ai obținut, a fost cu greutăți și prin greutăți și nu ai abandonat… Nici nu ştiu cum să te întreb.
  • Înțeleg ce vrei să spui. M-am gândit și eu de multe ori la asta. Am discutat și cu colegii pe această temă. Dacă astăzi ar fi fost anul 90 și eu aș fi avut 40 de ani cât am acum, nu cred că aș fi reușit să mă remodelez. Norocul meu a fost că în anul 90 aveam 17 ani. Eram absolut inconștient. Și, totodată, necunoscător de ritmul și tradiția sovietică de a face film. Majoritatea colegilor noștri nu au reușit să se debaraseze de mentalitatea sovietică de a construi un proiect de film. Ei încă așteaptă ca statul să le finanțeze proiectele. Este adevărat că în Europa statele finanțează foarte multe proiecte cinematografice, dar finanțează parțial – 20, 30 %, de restul banilor face rost regizorul. Marea majoritate a generațiilor actuale de regizori cred că nu au învățat să înoate în apele noi ale realității. Nu au făcut traininguri, nu au cunoscut alte modalități de lucru. E ca și cum brusc te-ar pune să mănânci numai mâncare chinezească și tu nu știi cum: ți se scurge pe degete, nu ai un comportament adecvat, ți se creează o permanentă stare de frustrare. Frustrare, pentru că mulți dintre ei au avut niște realizări: mari, mici, multe, puține, dar au activat în acel cinematograf care era cinematograful sovietic.
  • Ţi-ar plăcea să fii cadru didactic, să contribui la educarea unei noi generații de cineaști?
  • Admit că aş putea face treaba asta, dar contează în ce conjunctură. Interacționez cu multă lume bună, studenţi foarte buni de la AMTAP, care îmi povestesc nişte realităţi crunte din cadrul facultăţii. Am întâlnit oameni care au studiat la facultate şi care efectiv nu ştiau să lege două cadre, sunt acolo pentru a obţine diplome şi în timpul lecţiilor de regie montează nunţi. Dacă aş veni profesor acolo, i-aş da afară, aş tăia deodată coada mâţei, n-aş mai aştepta anul viitor când, poate, va fi mai bun.
  • În cazul AMTAP situaţia e similară cu cea a regizorilor care încă trăiesc în URSS.
  • Într-adevăr, e nevoie de reforme. Plus la toate, e şi cumplit să ceri de la respectivii studenţi calitate, atâta timp cât ei sunt nevoiţi să muncească în condiţii restrictive din punct de vedere tehnologic. Tot ce pot ei mai mult este să primească de la lector, de la profesor exemple de a face film, informaţie legată de film, cultură cinematografică, dar experimentul, care este în orice şcoală de film, experimentul calitativ, din păcate, la AMTAP, lipsește.
  • Ai anticipat întrebarea mea despre noua generaţie de studenţi la regie.
  • În general, nu vreau să am note critice. Acum zece ani nivelul era de-ţi venea să baţi scânduri în geamuri şi să-i dai pe toţi afară. Acum lucrurile se mai schimbă calitativ, probabil apar lectori mai tineri, tehnologii care uşurează şi munca lectorilor.
  • Îți mulțumesc că ai găsit timp și pentru această discuție și îți doresc mult succes în continuare.

Leave a Reply