Sâmbătă seara, după opt, am rătăcit preț de-o oră prin centrul orașului și m-am dus pe urmă acasă ferm convinsă că viața noastră și tot ce ne înconjoară, aici și acum, este sKRUM.
Înainte să dau mai multe explicații, vreau să pun în paranteză câteva precizări… strict confidențiale. Nu agreez artiștii care vor să impresioneze cu orice preț, prin orice mijloace – mai ales pe acei care îngroașă intenționat nuanțe și dau volumul mai tare pentru a trage clopote, cum spun ei, îndeplinindu-și datoria civică (demonstrând/pretinzând astfel că merită cu prisosință ceva fonduri în plus pentru proiecte sociale), dar și (mai ales!) pe acei care atenuează deliberat volumul și diluează intenționat nuanțe până rămân din ele doar pete luminoase și strălucitoare (pentru a trezi sentimente patriotice, conștiință civică și credibilitate pentru lideri unici, corecți și indispensabili, demonstrând/pretinzând astfel că merită și aici niscaiva mijloace financiare și funcții corespunzătoare, pentru a-și continua activitatea de formatori eminenți și indispensabili societății). Nu am nimic împotriva acestor manifestări artistice și nici măcar nu le condamn, le evit însă, fără a insinua că sunt mai mult sau mai puțin profesioniste ori binevenite. Ca să mă exprim mai exact, am un soi de intoleranță cronică la arta și artiștii necesari și indispensabili.

De acord, dincolo de detaliile enumerate mai sus, actul artistic fără intenții mărețe este aproape neinteresant și nu se încadrează în tendințe. Ne place să mergem la teatru pentru a vedea spectacole în care sunt biciuiți conducători, hoți, trădători, ieșim de acolo simțindu-ne răzbunați. Dar nu agreăm piese de teatru în care suntem biciuiți noi și mentalitatea noastră bicisnică, găsind dezamăgiți că regizorul a făcut un spectacol… despre nimic. Vai-vai-vai regizorul! Vai-vai-vai jocul actoricesc! Vai-vai-vai limbajul scenic! Vai-vai-vai costumele și scenografia, și toată bucătăria din culise! Vai-vai-vai, rușinică…

Revenind la KRUM, acest spectacol m-ar fi impresionat chiar dacă întreaga lui acțiune s-ar fi redus la monologul Muștei providenței (într-o interpretare fără cusur a Tinkăi Mardari, o Muscă foarte chic și cool, de altfel).

M-au fascinat personajele, tabloul și felul în care se derulează subiectul și, mai presus de toate – tema și abordarea acestui text. Cred că orice alt personaj din distribuție ar fi putut da nume acestui spectacol. Mai mult decât atât, textul acesta poate purta orice alt nume, implicit numele fiecăruia dintre noi, numele fiind singurul detaliu care face diferența dintre acțiunea care se desfășoară în scenă și ceea ce trăim fiecare dintre noi, zi de zi.

Cum poate să te fascineze un spectacol în care nu se împlinește niciun vis, nicio bucurie, nicio promisiune, nicio speranță? Două ore în care aștepți să se realizeze o minune, un dram de fericire și nu te alegi decât cu concluzii? Durute, certe și valabile concluzii și răspunsuri. Două ore în care te surprinzi smiorcăind în timp ce pe scenă se râde sau te pufnește un râs isteric în timp ce acțiunea scenică atinge cel mai înalt punct dramatic cu putință din spectacol. Pentru că tot dramatismul spectacolului e al naibii de comic și tot comicul situației e al naibii de dramatic, cu alte cuvinte, ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns viața asta a noastră de toate zilele.

Să recapitulăm, deci, principalele norme de viață și reguli de conduită la care ne raportăm și care au fost ilustrate iscusit și firesc în spectacolul KRUM:
* în jurul nostru e plin de personaje geniale, celebre, talentate și importante care consumă în avans și se complac în viitoarea glorie a unui roman nescris/film nerealizat/rol nejucat/invenție nedescoperită/cântec, album, operă neinventată/spectacol nejucat etc.

* intrăm în viața adultă cu un pronunțat sentiment de vinovăție că nu corespundem cerințelor și așteptărilor părinților noștri și ne străduim să le răsplătim sacrificiul, tinzând să fim în pas cu lumea și realizările altora;

* între iubire și rațiune, preferăm rațiunea, pentru că ea ne împacă orgoliul și cu ea ne plătim un statut în societate;

* râvnim la femeile altora, pentru că le vor și alții;

* bărbații străini ne par mai bărbați și ne vor pentru că suntem …irezistibile;

* asociem noțiunea de fericire cu persoane sau lucruri străine de la care avem pretenții și așteptări exagerate;

*profităm de rateurile celor din jur și ocupăm comod locuri încălzite de alții;

*ne mulțumim cu puținul care ni se oferă, scutindu-ne de eforturi în plus;

* o luăm la moacă dacă tăcem și preferăm să nu ne implicăm;

* o luăm la moacă și dacă îndrăznim să rupem rândurile și nu mai vrem să trăim precum cei din jur;

* pășim prin viață ca pe un podium, îngrijindu-ne să găsim mereu reflectorul sau rampa potrivită care să ne prezinte dintr-un unghi favorabil și care ne avantajează;

* petrecerile, evenimentele și sărbătorile sunt prilejuri potrivite să ne îndopăm pe cheltuiala altuia;

*ne punem diagnoze și ne tratăm după articole din publicațiile de can-can, iar când aflăm că suntem de-a dreptul bolnavi și, mai cu seamă, bolnavi incurabil ”ne agățăm de viață ca musca de rahat”, vorba lui Tugati;

* înțelegem că am ratat șansa să trăim propria viață doar în momentul în care bănuim sau știm că nu mai avem scăpare;

* viața capătă preț abia când înțelegem că nu vrem și nu ne corespunde nimic din tot ce am râvnit până în acel moment, că am vânat himere.

Cu aceste gânduri și impresii am părăsit sala după ce am văzut spectacolul KRUM și încă mă gândesc la el. Bravo cu felicitări, Luminița Țâcu! Bravo actorilor și echipei de creație, deși, credeți-mă pe cuvânt, toate aplauzele care au răsunat la premieră, îmi păreau palme pe care ni le dădeam nouă.
P.S. Am scris asta aici pentru că nu îndrăznesc să scriu o cronică profesionistă pentru acest spectacol. Nu că aș fi mare expert atunci când semnez vreun text în publicațiile de specialitate, dar știu că atunci când mă copleșește un text în halul în care a făcut-o textul dramaturgului Hanoch Levin, nu sunt în stare de altceva decât de pledoarii sentimentale și ghemuri de metafore colorate, care sunt bune doar pentru discuțiile la cafele sau în gazeta de perete 😉
P.P.S. Imaginile care însoțesc acest text le-am luat de aici: https://www.facebook.com/search/top/?q=teatrul%20national%20%E2%80%9Emihai%20eminescu%E2%80%9D.
Iar aici găsiți mai multă informație despre spectacol și distribuție: http://tnme.md/krum