Primul lucru pe care l-am făcut în această dimineață când am ajuns la birou a fost să pun un ceainic de apă la fiert și să-mi fac o cafea mică, pe care am amestecat-o îndelung, de parcă aș fi descântat-o, fără s-o pierd din ochi, observând  cum se formează pe suprafața ei o spumă densă și cremoasă care s-a risipit treptat, lăsând în urma sa diverse desene… mișcătoare. De fapt, așa procedez în fiecare dimineață.

Șervețelul cu print de lavandă pe care l-am pregătit drept covoraș pentru ceașca cu cafea m-a făcut să-mi amintesc de o întâmplare. Să fi fost acum vreo 17-18 ani, în perioada gazetăriei mele… Erau vremuri când în presă textele se scriau, redactau și machetau imediat după întâlnirea cu subiectul iar a doua zi puteau fi citite în ziar. Și aveam câteva întâlniri din astea într-o singură zi, din care rezultau subiectele de a doua zi pentru ziar. Ne mai rămânea și timp pentru întâlniri de documentare suplimentară, pregătiri pentru investigații, analize, dar și discuții la o ceașcă de ceai (pentru că pe atunci încă nu consumam cafea).

Obișnuită să fiu la curent cu toate evenimentele culturale, mediul meu de comunicare era și a rămas, bineînțeles, format din artiști. Cu unii dintre ei am legat relații de prietenie care, iată, s-au păstrat intacte peste ani. Fără lipsă de modestie, o să vă spun că pentru unii dintre acești artiști am fost persoană de încredere și ei au recurs uneori la ajutorul meu pentru a face publică o situație mai dificilă sau mai delicată.

În una dintre acele zile când la masa mea de lucru tastele claviaturii săltau de-mi despicau oja de pe unghii, a venit la redacție o personalitate a vieții culturale din țara noastră, a cărui merite și talent sunt apreciate și peste hotare. Tocmai se încheiase festivalul pe care îl inițiase și, în măsura posibilităților, mă străduisem să oglindesc cât mai bine acel eveniment, devenit una dintre cărțile de vizită ale urbei noastre. El însă a venit pentru a-mi relata o situație, puțin spus delicată. Ca să găsească suficiente resurse pentru buna desfășurare a festivalului, omul își gajase vioara unuia dintre sponsorii evenimentului (personaj cunoscut și sonor la acea vreme, a cărui companie/grup sponsorizant avea o denumire care conținea și o parte din numele lui de familie) și n-o putea recupera.

Ziariștii cunosc că nu pot scrie texte despre sponsori, pentru că acestea ar fi considerate reclame, publicități ascunse și trebuiesc achitate și arătate la sursele de venit ale publicației. Îmi era dificil să înțeleg cum pot eu aborda respectivul sponsor fără să-i fac publicitate în ziar (pe care, oricum nu ar fi acceptat să o plătească) și fără să-i fac un rău domnului artist, care putea să-și piardă instrumentul muzical pe care-l gajase, dar și eventualii bani pe care miza pentru a acoperi datoriile festivalului. Dar pentru că ”sponsorul” era cunoscut și pentru pasiunea lui pentru icoane vechi, m-am gândit că s-ar putea încerca o diversiune. Domnul artist s-a oferit să ne facă cunoștință și chiar să mă conducă până la biroul sponsorului. M-a și așteptat în anticameră.

Până să intru însă la respectivul sponsor pe care eu îl abordam în acea zi în calitate de pasionat de artă și artefacte vechi care, chiar dacă nu avea să plătească un material publicitar, avea să cumpere un număr mai mare de ziare, ceea ce ar fi contribuit la un mic venit pentru redacție, a trebuit să aștept vreo jumătate de oră în anticameră ca potențiala sursă să se elibereze. M-a invitat în birou înainte să plece persoana care-l reținuse peste termenul la care fusese stabilită întâlnirea noastră. Acolo am întâlnit un fost jurnalist (de fapt, au același nume de familie și am dedus că, probabil, sunt rude. Respectivul fost jurnalist apare acum în peisajul mediatic și pe rețelele de socializare ca simpatizant feroce al unor partide și politicieni). ”Sponsorul” mi-a spus că s-a reținut pentru că au discutat despre o icoană veche, mi-a și prezentat-o.

Mi-a fost greu însă să mă concentrez prea mult și să încerc să înțeleg dacă e o icoană veche de valoare sau una obișnuită, din care se găsesc în majoritatea gospodăriilor și astăzi. Bine, nici nu eram mare specialist în domeniu, dar dacă acea icoană ar fi avut o poveste care să o însoțească, i-aș fi creat eu o legendă care s-ar fi citit bine.

Mi-a atras însă atenția o foaie din ziarul la care lucram. Foaia era pe masa ”sponsorului” și încă mai păstra o bucată unsuroasă de pește afumat și niște oase rămase după o consumație leneșă. Acela mi-a surprins privirea și a spus cu o jumătate de zâmbet agățată de colțul buzei de sus: ”Vezi că noi fără ziarul vostru nu facem un pas…”  Am încercat să nu mă las intimidată, deși felul în care m-a sfredelit cu privirea preț de câteva secunde mi-a dat de înțeles că degeaba încerc eu s-o fac pe nestrămutata, el știe exact că eforturile mele sunt pentru a rezolva situații de cinci copeici pentru lăutari și alții de teapa lor și că toate eforturile mele valorează exact cât puloverul meu roșu de 40 de lei, cumpărat de la Piața Centrală. Deci, am înțeles și eu că el a înțeles.

N-am mai vorbit despre icoane. Discuția a fost ca un scurt meci de ping-pong, mingea blocându-se la fileu, de ambele părți ale lui. Cu toată dorința mea să pot face ceva, nu am reușit să trec peste bucata aceea de pește afumat învelită în ziarul la care lucram. Și azi când cineva pomenește numele respectivei persoane, simt acea duhoare. Deși numele lui a cam dispărut din arealul nostru de mai bine de un deceniu; ziarele au scris că ar fi fugit din țară.

Revenind la cea întâmplare, îmi amintesc că jumătate de oră mai târziu m-am ridicat de la acea masă cu o atitudine sfidătoare, deși nu obținusem nimic. Și știu că a înțeles de ce nu am acceptat să beau o ceașcă de ceai la acea masă și de ce i-am spus că discuția pentru presă o vom lăsa pentru altădată când, poate, va avea motiv să-mi vorbească despre un obiect valoros din colecția lui. În ziua aceea, pe lângă curajul și nebunia să mă prezint în bârlogul unui sconcs cu o reputație reprobabilă, aveam de partea mea avantajul tinereții și conștiința împăcată, iar diferența majoră dintre noi era că eu făceam parte din categoria celor care, muncind și învățând, aveau grija zilei de mâine și nu ca el – frica de ce-i va aduce sau lua ziua de mâine.

De ce am ajuns să vă povestesc această întâmplare? Am vrut să vă spun că am grijă mereu pe ce hârtie pun ceașca de ceai sau cafea și, mai cu seamă, în ce învelesc peștele.

Leave a Reply