Galerie Sentimentală. Oameni din viaţa mea. Zina Izbaş.

By ianuarie 10, 2018Oameni

Se întâmpla în îndepărtatul an 1997. În primăvară, mai exact în miercurea Paştelui din acel an. Eram studentă în anul I la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării. Cu o zi înainte, bunul meu prieten de atunci, Iosif Moldovanu, vicepreşedintele Uniunii Scouţilor din Republica Moldova mă anunţase că a doua zi, adică în miercurea sus-pomenită, trebuie să mă prezint la Casa Radio la ora 14.00. În hol mă vor aştepta câţiva colegi scouţi din grupul pe care îl aveam la Chişinău şi prezentatoarea şi realizatoarea radio Zina Izbaş, cu care urma să realizăm un interviu despre activitatea noastră în calitate de cercetaşi.

La ora anunţată m-am prezentat la CasaRadio, dar nu se ştie de ce nu a venit nimeni din colegii mei scouţi. Pe atunci încă nu existau telefoane mobile şi poate nu o să vă vină să credeţi, nu era nici Internet. M-a întâlnit o femeie care atunci mi-a părut ciudată, cu părul lung şi negru, cu ochii albaştri-azurii conturaţi cu dermatograf negru, cu haine croşetate din lână neagră, cu motive ethno colorate, părea o zână extraterestră. Fiinţa ei emana o energie caldă, tandră şi o tristeţe dulce. M-a întâlnit de parcă ne-am fi cunoscut anterior. Am urmat-o la etajul opt, în biroul Juniorilor (emisiunii Semnal Junior, care împărţea biroul cu Ora Copiilor) unde aproape o oră i-am mai aşteptat pe colegii mei care aşa şi n-au mai venit. Şi, la un moment dat,  Zina Izbaş mi-a spus: „Liliana, mergem în studio, vom discuta despre Paşte”. Eu, chiar dacă eram studentă la jurnalism, vizitam pentru prima dată Casa Radio, iar ea mi se adresa de parcă interviurile, microfonul, căsălăul acela mare care transmitea toate emsiunile care m-au fascinat în copilărie şi adolescenţă ar fi fost pentru mine ceva obişnuit, de la sine înţeles. Nu am îndrăznit să o mai întreb nimic. Am urmat-o la etajul doi, unde era studioul de înregistrări. M-am simţit ca la spovedanie şi peste 15 minute după ce am ieşit de acolo, prinsesem aripi. M-a condus spre ieşire şi mi-a spus: „Ştii ceva? Poţi să mai vii pe la noi, poţi să te alături echipei „Semnal Junior”.

Vă spun pe bună dreptate, în viaţa mea nu m-au încercat asemenea emoţii. Nu-mi venea să cred urechilor, eu şi aşa gândeam că după ce mă va auzi „rârâind” va renunţa la ideea interviului, dar ea mă mai aştepta la radio? Dar şefii ei ce-or zice când mă vor auzi?

Gânduri multe au roit în capul meu în următoarele două zile. M-am dus acasă, la Holercani să sărbătoresc Paştele şi nu am povestit nimic despre experienţa mea. În sâmbăta Paştelui, înainte să merg la sfinţit pasca, ascultam, după obicei radioul şi împreună cu mama făceam ultimele pregătiri pentru marea sărbătoare. Am auzit genericul emisiunii „Semnal Junior” şi am dat mai tare volumul aparatului de radio. Atunci, pentru prima dată, mi-a fost teribil ruşine când mi-am auzit vocea pentru prima dată la radio şi când au amuţit toţi ai mei recunoscându-mă. Noi acasă nu ne exteriorizam prea tare emoţiile, am simţit însă că ai mei s-au bucurat, deşi nu mi-au spus-o. La scurt timp m-a strigat la poartă prietena mea de atunci, Angela Samoil, care mi-a spus că m-a auzit la radio şi că a fost tare fain şi se mira cum se poate să vorbesc la radio şi să fiu şi acasă în acelaşi timp, apoi a trecut pe la mine cavalerul meu din acea perioadă, după care m-am dus la sfinţi pasca şi am simţit că lumea mă priveşte oarecum straniu, mă simţeam şi eu un fel de zână extraterestră şi aşa m-am simţit o bună perioadă de timp.

„Semnal Junior” a însemnat foarte mult pentru mine, a fost cea mai senină perioadă din viaţa mea, dacă ar fi s-o citez pe fosta mea colegă, minunata Antoniţa Fonari. Am petecut acolo sâmbete minunate, acolo am făcut primele interviuri, chiar dacă, vă spun cu mâna pe inimă, am avut impresia că am fost aruncată în valuri fără vestă de salvare. La scurt timp am început să lucrez la Unda Liberă, primul post independent de radio de atunci, postul de radio al facultăţii, apoi a urmat Antena C, dar „Semnal Junior” a rămas pentru totdeauna scrinul meu cu comori, mi-a plăcut de fiecare dată să revin acolo, regret că nu întotdeauna am reuşit să ajung în ultimul timp pe acolo.

Zina Izbaş devenise prietena mea cea mai bună, confidenta mea, deşi niciodată nu ne povesteam nimic personal. Era un fel de comunicare pe care nici azi n-o pot explica. Era de parcă am fi discutat una cu alta în gând. Abia în 2007, când am născut-o pe Smaranda, a venit în casă la noi, ne-am povestit lucruri personale, în limita decenţei, cum s-ar spune. Femeia asta a intrat în viaţa mea ca un fir roşu şi mă simt alături de ea în siguranţă, chiar gândul la ea mă face să mă simt bine. Şi sunt sigură că azi aşa gândesc Silvia Munteanu, Liliana Roşca, Lucia Răzmeriţă…

Ulterior, încă doi oameni, tot din domeniul radioului mi-au devenit părinţi spirituali şi pentru mine, în tot ce am făcut, părerea lor a contat şi mai contează în primul rând. E vorba de Ion Bunduchi şi Sergiu Sumcă.

Din anul 2000 am început să fac şi presă scrisă şi am lucrat în paralel în presa scrisă şi la radio până în 2007. După destrămarea Antenei C am fost la radio doar în calitate de invitată, dar încă nu am renunţat la ideea să revin.

De ce v-am povestit episodul acesta? Pentru că mi se învârte astăzi toată ziua în minte,  îi spunem La Mulţ iAni emisiunii „Semnal Junior”. Şi mă simt foarte bine întorcându-mă cu amintirile în acea perioadă.

Leave a Reply