Galerie sentimentala II. Oameni din viaţa mea: El si Ea

By ianuarie 17, 2018Oameni

I-am cunoscut când se aflau în cea mai romantică perioadă a vieţii lor. Probabil, pentru prima dată am întâlnit două persoane atât de compatibile. Bine, şi compatibilitatea e ceva discutabil, dar pentru prima dată am văzut alături două persoane atât de potrivite. M-am bucurat pentru El, pe care îl cunoşteam de mai mult timp şi am fost sigură atunci că doar Ea poate să-i completeze universul, să fie celălalt umăr, cel potrivit, pe care să se sprijine cerul lor, al amândurora. Pe urmă, aşa a pus viaţa lucrurile la cale că le-am fost mai mult alături şi ei au devenit parte din lumea mea, din inima mea.

Şi, într-o bună zi s-au poticnit. A intervenit ceva şi a rupt miracolul care îi învăluia, cineva n-a fost suficient de sincer, altcineva suficient de convingător, unul n-a fost curajos, altul nu a fost puternic şi m-am pomenit cu aceşti doi oameni dragi înstrăinaţi, rupţi unul de altul, m-am pomenit cu două jumătăţi. Am vrut să-i strâng la piept, să le spun să nu se lase ispitiţi de prima impresie, să nu se lase înfrânţi de primul insucces, să nu se lase copleşiţi de primul eşec, dar nu cred că asta şi-ar fi dorit în acel moment când totul în viaţa lor ardea în flăcări. Am vrut să-i opresc, să le spun ce şi cum se văd lucrurile dintr-o parte, dar nu am riscat să-i îndepărtez.

Am hotărât să las impresia că trec cu vederea tot ce se întâmplă, în speranţa că ei doi vor mai avea curaj şi puteri să sprijine cerul acela şi atunci, când se vor regăsi, vor veni în casa mea din nou, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Şi totuşi o văd arzând pe Ea, îl ştiu nehotărât şi frustrat pe El şi îmi vine să le strig că ei caută în cu totul alt loc decât cel în care este ascunsă perfecţiunea spre care râvnesc ambii şi viaţa asta trece, o irosim în zadar tot rătăcind după năluci.

În „Pământ al Oamenilor”, Antoine de Saint Exupery ne amintea: “Perfecţiunea e atinsă nu atunci când nu mai este nimic de adăugat, ci când nu mai este nimic de înlăturat”.

De ce adevărurile mari vin în viaţa noastră doar atunci când deja e târziu? De ce trebuie să aşteptăm să treacă atâta timp ca să admitem ceva ce ştiam de mult?

11 MAI 2011

 

Leave a Reply