”…există un regizor care trăiește în mine, visător, care visează filme”

By ianuarie 15, 2018Lecturi de vineri

”…există un regizor care trăiește în mine, visător, care visează filme”

Îmi place Leontina Vatamanu. O admir ca om și ca profesionist. Iar după filmul ”Te iubesc, Ion și Doina”, i-am mărturisit sincer că o iubesc pentru felul cum știe ea să muncească, cu dragoste, dăruire, pasiune și multă sensibilitate, ca o dantelăreasă. Am provocat-o la o discuție, care a avut loc după premieră filmului. Am lăsat deoparte textul, ca să se mai stingă emoțiile filmului, dar ele, împreună cu impresiile și cu furnicăturile acelea de sub piele, încă persistă. Dacă nu ați avut ocazia, mergeți să vedem primul lungmetraj al Leontinei Vatamanu – ”Te iubesc, Ion și Doina”, un film documentar frumos ca un film artistic de dragoste, în care regizoarea ne-a prezentat cu muzică și delicatețe doi oameni frumoși și talentați și o singură poveste de iubire, irepetabilă, care mai dăinuie încă.

  • Pentru început, o să te rog să-mi spui cât a durat lucrul la filmul ”Te iubesc, Ion și Doina” și cum ai reușit să faci rost de materiale pentru această peliculă?
  • Am filmat în toamnă. Am adunat informație, am căutat materiale la televiziune. Au fost deschiși pentru colaborare cei de la Moldova1. Apoi am făcut interviurile. Din luna februarie a acestui an am început să montez. A fost mai greu cu retușările, cu sunetul, mai ales cu emisiunea televizată la care participă Doina și Ion. Nu a fost păstrată bine înregistrarea, era cu defect, deoarece se făcuse cu geamul deschis. Dar ceea ce am desprins eu din atmosfera acelei perioade, mi-a părut frumos, pentru că lasă să se întrevadă un soi de comunicare, prietenie, complicitate între artiști și jurnaliști.
  • Pe mine, în acest film, cel mai mult m-a înduioșat relația lui Ion și Doina, o dragoste în care nu mai avea loc nimeni.
  • În film există multe lucruri subtile cu referire la această iubire, de exemplu atunci când ei pleacă și jurnalistul afresează întrebarea asta: ”Ion, ce ți-ai dorit tu atunci cel mai mult?” ”Aveam dureri foarte mari și mi-am dorit să vină soția mea la mine”. După accident el a murit imediat. Ea a rămas vie, a suportat dureri până dimineață. Foarte greu a venit Urgența și a murit în mașină, în drum spre spital.
  • Se vede în acest film o atitudine personală, o amprentă delicată, sensibilă …
  • Filmul mi-a oferit spațiu, mi-a oferit posibilitate să creez. De mult am vrut să fac un film de dragoste. Și aici a încăput și dragoste, și poezie și felul lor de-a fi mai inspirat. Erau niște oameni foarte sinceri și foarte accesibili, deschiși. Cunoscându-i, am început să-i respect și mai mult. Repet, am avut și libertate, și timp. Nimeni nu mi-a pus restricții, condiții cum și ce să fac. Pe mine m-a înduioșat durerea asta a lui Cristi, în care, pe undeva m-am regăsit pe mine, care-i duc dorul tatei. Probabil astea toate și-au spus cuvântul. Dar, în primul rând, trebuie să-i oferi artistului posibilitatea să se manifeste și să lucreze cu un subiect care-i este drag.
  • Ca profesionist, ce ai descoperit lucrând la filmul acesta?
  • Este prima mea lucrare de lung metraj. Și am montat singură filmul. Am mai făcut filmulețe, spoturi singură, dar filme de lungmetraj – nu. Multă lume îmi spunea ”Poate îți iei pe cineva? O să-ți fie mai simplu să te concentrezi pe regie…” Dar pentru mine montajul e ca și actul de scriere a unui text, eu îmi aranjez totul pe foaie, după care arunc o privire și decid ce rămâne. Am avut niște momente de blocaj când nu știam ce să fac cu anumite secvențe și am lăsat filmul un pic să stea, după asta am revenit și am tăiat. Dar anumite secvențe le-am lăsat gândindu-mă la spectatorul tânăr, care trebuie să afle mai multe. Poate pentru unii spectatori perioada asta de renaștere ar fi putut fi mai comprimată, dar eu am lăsat niște lucruri, cum ar fi momentul cu Cerbul de Aur, las să știe și tinerii că ei au fost primii care au evoluat pe scena de la Brașov și au încercat să facă unirea pe calea muzicii.
  • Este un film profund omenesc, mi-a plăcut că persoanele cu care ai discutat despre Ion și Doina, au fost integrate perfect regizoral, i-am perceput personaje-cheie într-un film mare. Cum i-ai selectat?
  • Unii dintre ei au fost nevoiți să-și aducă aminte și lucruri dureroase sau să scoată în vileag și niște secrete, dar au fost deschiși. Am făcut lista asta împreună cu Cristi și doamna Eugenia și le-am sugerat să-mi recomande oameni care le-au fost aproape în diferite etape ale vieții: copilăria, adolescența, studenția, începutul activității lor artistice și mai pe urmă. Lista era mult mai lungă, dar multă lume era plecată în străinătate sau era ocupată și până la urmă au rămas care au rămas. Probabil ai sesizat că se vorbește mult despre film, eu fiind în tagma asta, am apelat și la regizorii cu care ei au filmat, este și domnul Buruiană, și doamna Elena… pe oamenii ăștia i-am inclus eu în listă.
  • În timpul lucrului asupra filmului, ai fost înăuntrul acestei povești de dragoste. Ce impresie ți-a făcut?
  • Știi ce am mai descoperit eu datorită filmului? Nu știu de ce, credeam că Doina, într-un fel, ar fi vrut să se manifeste, dar a fost invers, de fapt. Iarăși, un element care vorbește mult despre ei, despre relația lor. Inițiativa a venit din partea lui Ion. Și ziceai să vorbim despre dragoste. Dragostea lor a fost foarte libertină, a fost reciprocă și au știut să se completeze. Cum spunea și Cristi, Doina iubea foarte mult creația lui Ion și îl ajuta să creeze, ceea ce e foarte important. Este important să ai în preajmă un om care crede în tine și te încurajează. Pe de altă parte, Doina era cea care selecta textele, venea cu o cultură din domneiul literaturii. Într-un interviu, cineva întreba cum colaborează cu scriitorii. Și ei vorbeau despre colaborări și, la un moment dat, cineva zice: ”acum lucrăm la niște texte de ale lui Ion Vatamanu și ne întâlnim să modelăm textele pe muzică”. Am căutat cu înfrigurare un cântec pe versurile lui Ion Vatamanu și, din păcate, nu am găsit. Au fost niște începuturi, dar viața asta a lor tumultoasă, probabil, nu le permitea să ducă la bun sfârșit și alte lucrări. Deși ei au avut foarte multe piese frumoase, mă mir că nu au reușit să le înscrie. La un moment dat, le-a fost obturată ieșirea la televiziune și la radio, ei au fost, într-adevăr un pic sabotați, pentru că li se reproșa că cântă românește, de aceea, poate, n-am găsit așa multe materiale la televiziune. Un pic m-a dezamăgit ceea ce am găsit filmat pe peliculă, ei fiind niște oameni de așa calibru. Li s-a furat și apartamentul, atunci tot au dispărut multe materiale. Eu am căutat materiale inedite. Fragmentele acestea filmate de ei sunt interesante, deși calitatea lor este rudimentară, dar au încărcătură emoțională.
  • Dar există posibilitatea ca filmul acesta să fie accesibilși pentru oamenii de la țară?
  • Anul acesta nu am făcut festivalul Cronograf, dar facem Cronograf-Tur, o caravană cinematografică. Sunt stabilite zece orașe în care vom merge cu proiecții pentru două zile. În una din zile vom prezenta proiectul acesta, iar în a doua zi o să le arătăm filme din secțiunea CadRO. Sunt foarte curioasă cum o să perceapă oamenii de la țară acest film și ce reacție o să fie. Noi o să filmăm aceste reacții și în toamnă o să venim cu un filmuleț despre această caravană.
  • Faci parte dintr-o pleiadă de cineaști plămădită deja într-o perioadă pragmatică, în condițiile economiei de piață. Cum te descurci în cinematografie acum?
  • Pentru mine ca om din domeniu, cinematografia a fost, în ultimii zece ani, marginalizată. Adică, în orice țară există niște sume care se alocă cinematografiei, oricât de mici ar fi aceste sume, dar sunt susținute niște proiecte. Uite, în România funcționează Centrul Național de Cinematografie, care se ocupă de proiecte. Lumea vine cu scenarii, se selectează, proiectele sunt finanțate parțial, nu sută la sută, dar este un început, un imbold, un punct de pornire și oamenii mai caută surse să-și suplinească bugetul și se produce film. La noi, aici, sunt niște încercări sporadice, chiar oameni care-s foarte entuziaști fac coproducții, cum a făcut Igor Cobileanschi. ”Culorile” a fost susținut în cadrul unui proiect social. Filmul nu poate fi făcut fără bani, din păcate. Am participat la ședința Guvernului cu prim-ministrul dl. Leancă și cu doamna ministru Monica Babuc și s-a pus problema cinematografiei. De exemplu, anul acesta s-au alocat… mii de lei pentru proiecte cinematografice. Ei au promis că o să caute surse și ar vrea să investească în proiecte zece milioane de lei. Este un început. Este foarte bine, chiar dacă sunt niște proiecte cu o tematică impusă și nu ne putem permite libertate deplină, tot este bine, trebuie să implicăm oamenii în activitate profesională ca să dezvoltăm niște personalități în domeniu. Tinerii care absolvesc facultatea n-au unde să se manifeste.
  • Noroc de nunțile noastre mai elaborate, că pot și ei câștiga o pâine.
  • Din cauza nunților, ei se plafonează. Nu neg, asta este o sursă de venit. Poate să fie un câștig suplimentar, dar ei trebuie să fie implicați în proiecte. OWH Studio, pe cât e de mic, dar încearcă să facă proiecte de instruire, implică tineri în diferite activități, dar cât pot să facă niște case particulare? Trebuie să existe politici la nivel de stat. Eu cred că acest lucru e posibil la ora actuală. Am fost la arhiva Moldova Film, sunt o mulțime de materiale interesante care trebuie valorificate. Uite, chiar numai să faci filme de arhivă, cronici documentare, deja este ceva.
  • În film există concurență, acum avem acces la filmul realizat în toată lumea. Hollywood-ul nu stă pe loc, nici Bollywood-ul, filmul rusesc este foarte fecund în ultima perioadă, se cot fime pe bandă rulantă. Indiferent de calitatea lor, lucrurile se cizelează atunci când sunt într-o continuă mișcare. Prin ce am putea noi atrage atenția, cum am putea fi deosebiți, originali? Fii de acord, nu poți privi filme doar din sentimentul patriotismului.
  • Păi, hai să-i privim pe colegii noștri de peste Prut, pe cineaștii tineri, să vorbim despre noul val românesc. Ei au cucerit lumea cu povești simple, povești simple spuse profesionist. Și uite că aceste filme au adus plus valoare culturii românești, care în ultimul timp prin ce s-a manifestat? Acum, toată lumea vorbește de România, datorită filmelor. Este mare lucru să câștigi Palme D*Or. Filmul are capacitatea asta, de a fi difuzat, de a fi receptat de un public mai larg și de a povesti despre noi prin mijloace mai complexe. Eu cred că niște povești simple, dar bine gândite, ar cuceri lumea.
  • În ultimii ani, pe tine ce film te-a sensibilizat?
  • Eu vizionez multe filme, în special, filme documentare, fiind în juriul de preselecție al Festivalului Cronograf. În fiecare primăvară îmi iau doza de film documentar și mă uit peste 200 de filme. Pentru mine e și o școală, văd ce se întâmplă în cinematografia actuală, ce circulă la festivaluri, ce viziuni noi apar, curente, tendințe. M-au impresionat mai multe filme documnetare. De exemplu, acum câțiva ani am avut în dischidere un documentarcare se chema ”Rabbit a la Berlin”. M-a impresionat, pentru că în perioada aceea făceam și eu un film despre scoaterea sârmei ghimate de la Prut, iar filmul ăsta povestea despre istoria zidului Berlinului, adevărată tragedie, într-o manieră atât de inedită, luând niște familii de iepurași. Berlinul e plin de animale sălbatice, care circulă prin parcurile lor. Dar pe imașul acesta unde trecea zidul era o familie de iepurași și este o metaforă foarte frumoasă, cum le-a îngrădit lor zidul accesul la iarbă sau accesul unul la alții. A fost, de fapt, o parabolă la relațiile cu oamenii, privită prin istoria acestei familii de iepurași și oameni adevărați care au trăit această despărțire. Filmul este foarte sensibil, deși are o temă politică foarte complicată.
  • Voribm acum despre povești, despre faptul că putem cuceri lumea cu povești simple prin intermediul filmului. Ce poveste ai vrea să spui tu, și ai avea curajul?
  • Eu rămân în aria documentarului. Mă gândesc de ceva timp la următorul proiect, care ține de perioada interbelică, despre intelectualii de atunci, care au fost, practic, spulberați. Și mă gândesc la bunelul meu, Mihail Curecheru, învățător de la țară, dar și scriitor, care s-a stins în Siberia la 33 de ani. Am făcut rost de dosarul lui, au mai rămas câteva dintre scrierile lui, vreau să fac o simbioză între documentar și ficțiune, povestindu-i viața și drama. Pentru mine este și o datorie lucrul acesta și am deja niște imagini în cap care mă obsedează și se înfiripă filmul, puțin câte puțin. Dar acum trebuie să mă gândesc de unde să obțin finanțare, pentru că trebuie să filmez niște cadre în Iargara, în Siberia.
  • Filmul din interiorul tău, filmul în care trăiești tu, cum se împacă cu realitatea, cotidianul?
  • Se împacă.
  • Te simți cu picioarele pe pământ? Am impresia că te afli în permanență în procesul de scriere a unui film.
  • Sloganul OWH-ului este: ”Trăiește-ți filmul”, îmi trăiesc filmul, suntem foarte conectați la ceea ce se întâmplă în domeniu și încercăm să scoatem filmul din noi și să-i contaminăm și pe alții cu pasiunea asta. Cred că ceea ce încercăm noi să facem este bine: acest festival care, sper, cultivă gustul pentru documentar și crește o generație de cinefili. Acum mergem cu Cronograf pe la țară, după care, în toamnă, vom merge cu un proiect prin școli, vom arăta tinerilor din licee filme documentare și vom încerca să-i învățăm să analizeze un film, așa cum fac ei la școală când analizează un text literar. Este un proiect interesant și cred că util pentru niște intelectuali din ziua de astăzi, când artele vizuale, practic, au exploadat, au exploadat în sensul că avem acces la foarte multă informație. Da, există un regizor care trăiește în mine, visător, care visează filme. Un om căruia îi place să contemple, să privească, să analizeze, să-și exprime părerea. Aici, seamăn cu tata, așa cum în el coexista năvalnic poetul, cred că coexistă și în mine un om cu picioarele pe pământ, dar și un poet vizual.
  • Dar ce faci când ieși din filmul tău? Mai ai și alte pasiuni, apucături?
  • De fapt, restul timpului îl dedic copiilor mei, care cresc, deja sunt la vârsta adolescenței, la vârsta maturizării și pun foarte multe întrebări serioase, la care eu trebuie să răspund și asta presupune și un efort, pentru că pentru ele sunt un model. Noi avem impresia că îi modelăm pe copii, dar, de fapt, ei ne modelează pe noi și ne transformă. O altă pasiune ar fi călătoriile, dar, Slavă Domnului, cu această profesiune avem invitații pe la festivaluri și călătorim. În rest avem activități în acest studiou care adună 12 oameni și care trebuie salarizați. Mă bucur că suntem o echipă bună și toată lumea vine cu plăcere. Chiar și la premieră urmăream cu câte emoții au venit colegii, am colegi care au venit în fiecare seară la proiecții să revadă filmul alături de mine și m-am bucurat foarte mult.
  • Dar nu ai primit oferte mai generoase să pleci în alte țări să profesezi?
  • Vreau să zic că în acești ultimi ani aici se respiră mai liber și asta deja e un mare plus pentru un artist, se simtă că este liber, să simtă că poate să facă ceva, să organizeze o premieră, să aibă acces la tv, la radio. Acum câțiva ani era o atmosferă încrâncenată, doar anumite mesaje ajungeau în mass-media sau erau încurajați anumiți oameni loiali guvernării și ceilalți stăteau și așteptau sau, pur și simplu, erau frustrați de ceea ce se întâmplă: pseudoarta, nonvaloarea era în capul mesei. Dar totuși am rezistat și cu acest festival să-l organizăm, să-l menținem. E o durere a noastră cu acest festival, că în fiecare an începem totul de la zero. Și vreau să spun că în stăinătate el este bine cotat. Noi am intrat deja în mediul acesta, mai călătorim, ne întâlnim cu directorii altor festivaluri sau care au fost în juriu și toată lumea ne întreabă: ”Ce faceți? Dar e un festival foarte simpatic, foarte interesant, aveți filme bune, atmosfera e caldă, noi vrem să revenim…” Atunci ne dăm seama că Moldova trebuie să aibă un festival, trebuie cumva s-o includem în circuitul acesta cinematografic. Anul trecut ne-am bucurat foarte mult când un film moldovenesc a câștigat, a fost apreciat.
  • Că tot vorbim despre Cronograf, anul acesta ce se întâmplă cu festivalul?
  • Am avut o singură amânare, în 7 aprilie, 2009, când am sărit peste o ediție, anul acesta desfășurăm pe perioada verii Cronograf-Tur și mergem la publicul de la țară cu filme. Primăvara următoare reluăm cronograful, avem deja 70 de filme înscrise, chiar dacă am anunțat că nu facem festivalul anul acesta. Ne-am luat o pauză ca să analizăm și poate să-l extindem un pic, pentru că el se dezvoltă, crește, văd că și public vine mai numeros, poate îl mai extindem și în altă sală de cinema, poate mai organizăm în paralel niște master class-uri, laboratoare, ca să fie mai atractiv pentru cineaștii tineri, pentru adolescenți.
  • Publicul îl ai așa cum îl crești, degeaba facem lucrări geniale, dacă le înțelegem numai noi.
  • Anul trecut am lansat o proiecție pentru adolescenți și am selectat filme mai ușor de receptat pentru ei și, spre marea noastră mirare, au venit adolescenți, însă o parte dintre ei au stat cu telefoanele conectate pe perioada proiecției și comunicau pe facebook. Asta a fost prima ediție. Pentru la anul, probabil că o să selectăm mai riguros filmele, o să le propunem un program mai interesant și o să-i rugăm să deconecteze telefoanele.
  • Îți mulțumesc pentru că ai acceptat invitația la această discuție și îți doresc mult succes în continuare.

Leave a Reply