Exerciții. Fotoliul.

By noiembrie 26, 2018Diverse

Paharul din carton texturat prin care răzbătea temperatura cafelei îmi încălzea mâna. Cu cealaltă mână am tras speteaza fotoliului ca să-mi fac loc să mă așez. Priveam fascinat spuma cafelei și aroma ei îmi mângâia îmbietor simțurile olfactive. Era dimineață devreme și razele soarelui încă nu umpleau cu lumină cafeneaua care, de altfel, avea doar două geamuri și era iluminată preponderent de lumina becurilor.

Îmi plăcea semi-umbra de aici. Și muzica difuză. Și mesele dispuse astfel încât să ți se creeze iluzia că sunt niște insule. Am ocupat și eu una dintre insule.

M-am lăsat pe speteaza fotoliului și m-am simțit îmbrățișat. Fotoliul păstra o căldură abia-abia sesizabilă și când aburii cafelei s-au mai potolit, a răzbătut spre mine un miros de parfum pentru femei. Era un parfum cunoscut, doar că avea ceva aparte, o notă distinctă. Mirosea ca și cum te-ai fi apropiat de gâtul unei femei și i-ai fi simțit parfumul, amplificat de căldura trupului ei.

M-a tulburat acest fapt. Nu cunoșteam femeia care stătuse înaintea mea în acest fotoliu și lăsase în urma ei mirosul de parfum. Poate era cea pe care am întâlnit-o pe pragul cafenelei când eu vroiam să intru și ea tocmai pleca? M-am simțit atras de ea instantaneu.

Mirosul era discret și proaspăt. Fotoliul era confortabil și cald. Cafeaua nu mai scotea aburi. Mă simțeam ca în brațele unei femei, parcă distingeam aievea atingerea unor palme cu piele fină și catifelată care-și treceau degetele prin părul meu și apoi au zăbovit o clipă pe obraz. Cu femeia aceasta imaginară sau, mai bine zis, cu această presupusă femeie aș vorbi la nesfârșit despre orice. I-aș spune totul și ea m-ar asculta, mi-ar povesti, m-ar mângâia… Aș mângâia-o la rândul meu și aș asculta-o  încontinuu…

Intuiam că anume această femeie este ceea ce îmi lipsește în viață  în momentul de față. Simțeam că iese la suprafață din străfundul ființei mele o neliniște pe care n-o sesizasem până în acest moment, o neliniște care, de fapt, era provocată de o așteptare. Și această așteptare este pe punctul de a se încheia.

Cum aș putea s-o cunosc măcar? O știa doar acest fotoliu care avusese privilegiul să fie încălzit de trupul și parfumul ei. Simțeam neliniștea crescând înăuntrul meu, aveam o dilemă și o dorință aprigă, dar absurdă – s-o găsesc, s-o cunosc, s-o cuceresc… să-mi complic viața și să renunț benevol la confortul meu, obținut prin câteva eforturi considerabile aș spune…

Însă în momentul în care am zărit pe marginea canapelei de vizavi un obiect alb, împăturit cu grijă ce semăna să fie mai degrabă un șal de femeie din semi-lână (îl uitase probabil în graba în care plecase), am înțeles că în dimineața aceasta destinul menise să intru în această cafenea și să mă așez anume la această masă. Nu am atins fularul, dar eram convins că miroase la fel. Am scris pe un șervețel: ”Vă rog să mă contactați la acest număr de telefon: ………. Am ceva important să vă spun”. Am pus șervețelul înăuntrul fularului împăturit. M-am ridicat fără să mai ating cafeaua și am plecat. Mâna cu care am atins fularul mirosea la fel ca și fotoliul pe care mă așezasem.

Cu siguranță, în acest moment viața mea adăuga o bobină nouă de peliculă în așteptarea unui nou film care putea fi orice, de la comedie până la thriller, dar fără de care eu deja nu mai aveam nici liniște, nici trai.

Leave a Reply