Elogiu unui unfriend neanunțat

By ianuarie 17, 2018Gândurile mele

Întotdeauna am fost de părerea că definiția din DEX a cuvântului ”prieten” este incompletă. Frivolă chiar.  Încă mai sunt de aceeași părere.

Admit că definiția prietenului poate fi percepută și drept: ”Persoană de care cineva este legat printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune; amic. ♦ Amant, iubit.”

Dar actul prieteniei în sine presupune nuanțe mult mai subtile și mai greu de exprimat în cuvinte.

Evit să spun despre o persoană că este prietenul meu, chiar dacă noi avem relații absolut prietenești, amiabile, respectivul mi-a câștigat simpatia și încrederea.

În mod paradoxal, pot spune că am mai multe relații prietenești decât prieteni propriu-zis. Pentru mine prietenia este o chestiune intimă, la fel ca dragostea, pe care prefer să n-o discut, afișez, analizez și nici să-i dau note. Nu simt acut necesitatea unui prieten: să facem zilnic sau de două ori pe săptămână schimb de vizite la domiciliu, să mergem împreună la shopping, să ne povestim ce am mai făcut ieri, ce mi-a zis soțul, ce i-am răspuns eu, cum a procedat o colegă la birou cu mine sau cu soțul ei, cum nu mă înțelege, nu mă prețuiește nimeni, câte ceaiuri am băut, ce nuanță de ruj am descoperit, ce set de farfurii mi-am cumpărat și alte lucruri din astea importante și drăguțe…

Îmi pot face în fiecare zi un prieten. Mă pot așeza la o cafea cu o persoană mai mult sau mai puțin cunoscută și după ce am discutat și împărtășit impresii timp de jumătate de oră, o oră, două chiar, să simt că acea persoană mi-e prietenă. Și să-mi fie dor de ea, mai bine fie spus de starea aceea pe care mi-o conferă gândul la ea, amintirea discuțiilor noastre, armoniei în care a decurs ceremonia servirii ceaiului sau cafelei. S-o invit să bem o cafea la Iași, sau la mine acasă la o pungă de semințe de floarea-soarelui ori un borcan de dulceață de cireșe de vara trecută și un lichior de ierburi din Italia, cu gust oribil, dar efect tonic; să-i scriu scrisori și să-i fac confidențe, fără să-i cer sau să-mi ceară să-i împărtășesc ideile, convingerile, modul de viață, viziunile etc. Simplul  motiv că eu o simt prietenă și ea îmi răspunde cu aceeași monedă, nu mă obligă pe mine și nici pe ea să semnăm cu sânge un suprem cod sau acord al prieteniei și să ne jurăm prietenie veșnică. Ador prieteniile de genul acesta! Ele se simt, nu se spun.

Sunt împotriva prieteniilor declarate. Ele în scurt timp se transformă într-un soi de relații de rubedenie obligatorii, cu reproșuri și rivalități ca într-o căsnicie care necesită jertve și sacrificii comune pentru a fi menținute, prietenii care necesită permanent jurăminte, declarații, înnoirea, clarificarea relațiilor. Mă debusolează și irită relațiile cu persoane care te consideră prieten și dacă te percep astfel, te acuză ulterior că faptul că nu le-ai mai telefonat în ultima perioadă este echivalent cu lipsa de interes  pentru viața lor, că  nu-ți pasă prin ce grele încercări au trecut  în ultimul timp, că nu i-ai susținut în momente grele, nu le-ai dat like pe facebook la poză, nu le-ai răspuns la comentarii, te-ai purtat ca un străin, că ești o brută, un parvenit, că ți-ai luat nasul la purtare că, în fine, te-ai schimbat de nerecunoscut și că niciodată nu ar fi bănuit că ești capabil de-o astfel de insensibilitate, ca să nu spunem porcărie. Mie astfel de prieteni mi seasociază cu cumetrii.

Nu-mi plac prietenii care își bagă nasul în viața mea. Îi evit. Le acopăr de tăcere comentariile.

Îmi plac relațiile fără termen de valabilitate, fără reguli, legi, conveniențe, fără obligații. Prefer să păstrez relații de prietenie cu oamenii care atunci când au nevoie de ajutorul meu, mi-l cer direct, fără ocolișuri și subînțelesuri. Oameni care, atunci când le este dor de mine, mă vizitează sau mă invită la un ceai.  Persoane care, dacă au nevoie de sfatul ori părerea mea, mi-l cer direct, fără să aștepte să mă pricep eu că ei ar avea nevoie de mine.  Prietenii nu te testează, nu te pun la încercare.

Îmi plac oamenii pe care pot să-i întâlnesc peste o lună, două, cinci, zece ani și să ne simțim de parcă n-ar fi existat nicio despărțire. Că putem relua discuțiile, întâlnirile la ceai sau cafea, sau la semințe de floarea soarelui, exact din momentul în care le-am abandonat.

Nu mă condamnați la prietenie. Nu vă luați angajamente față de mine. Nu mă obligați să am față de voi un anume fel de comportament, responsabilitate sau devotament, dacă nu intenționați să  mă luați de nevastă.

Sunt o amărâtă de sectantă, prietenesc doar la nivel de emoții și sentimente, gânduri și idei, nu duc lipsă de simțul umorului, dar alte beneficii nu puteți obține de la mine.

 

 

Leave a Reply