Dragă aplicație…

By aprilie 2, 2019Diverse

Azi nu ne mai putem imagina viața în afara tehnologiilor. Gadget-urile sunt parte componentă a ființei noastre, a felului nostru de a fi, a gândi, a acționa. Ne trezim când sună alarma telefonului. Oprim gălăgia și listăm facebook-ul sau Instagramul mijind încă ochii, până ne trezim de-a binelea. Continuăm să navigăm, să ne informăm sau, pur și simplu, să ne zgâim în intimitatea altora, expusă pe rețele când ne luăm micul dejun, când ne sorbim cafeaua, la prânz, la cină sau noaptea, până să adormim… Brusc, ce se întâmplă dincolo de geam (androidul e tot un geam către o lume care se vrea reală) a devenit foarte important, ceva ce nu trebuie să ne scape că, dacă ne scapă, pierdem contactul cu o lume care nu știu cum și de ce a devenit vitală pentru noi.

Încredințăm smartphone-lui nostru aproape tot – parole de la conturi bancare, calendare intime, regimuri de administrare a medicamentelor, programări la medic, frizer, epilare; scriem notițe secrete, păstrăm conversații, ținem calendare de antrenament și vacanțe, fotografii personale…

Mie, de exemplu, mi se întâmplă adesea că telefonul caută capăt de vorbă, mă întreabă, bunăoară, cum a fost într-un loc sau altul: la terasa cutare, la supermarketul răscutare, la farmacia X la instituția Y… etc…etc…

Relația mea cu androidul e deocamdată ne-reciprocă. El întreabă – eu nu mă grăbesc să-i răspund, că nu-s eu omul care să dau oricui socoteală. El mă atenționează –  eu prefer să știu, dar să nu bag în seamă. Deci, comunicarea noastră nu e tocmai armonioasă, recunosc, eu sunt cea care caută să obțină profit în această relație, sunt cu interes, cum s-ar spune.

Deunăzi însă m-a rupt. Să vă spun și vouă povestea. Deci, mă întreabă aplicația Hărți: ”Spune cum a fost la Stadionul Holercani. Alte persoane care au fost aici au apreciat locația cu 4,2 stele…” Mai scria ceva, dar n-am citit, pentru că, așa cum vă spuneam, m-a rupt. Mi-a răscolit profund amintirile întrebarea adresată de inteligența artificială.

Dragă aplicație, să-ți spun cum a fost la stadionul Holercani. Dar va trebui să ai răbdare, dacă vrei să cunoști adevărul.

Amplasat în centrul localității Holercani, acest stadion era și, probabil, mai este barometrul întregii localități. De cum se desprimăvăra, noi, copii fiind, făceam tot posibilul să ne terminăm lucru și să reușim să tragem o fuguță măcar pentru o jumătate de oră până la stadion, până s-a însera. Să lipsești o zi de pe stadion era ca și cum nu ți-ai verifica o zi contul de pe facebook, ba nu, era ca și cum azi ai fi privat pentru o zi întreagă de conexiunea la rețeaua internet.

La stadion mereu se întâmpla ceva (sau era pe cale să se întâmple), ceva de la care nu era de dorit să lipsești. Dacă lipseai, era echivalent cu nu exiști (azi, dacă nu ai cont pe facebook, ce pot vorbi cu tine? ;))

Precum v-am spus, de cum se desprimăvăra, umblam de-a bușilea prin iarba abia încolțită să vânăm cărăbuși. Special pentru asta luam cu noi un toc (cutie goală) de chibrituri ca să punem în ea prada. Pe urmă puneam tocul la ureche să ascultăm cum zgreapțănă acolo cărăbușii. Cutia o puneam sub pernă, nu știu de ce, dar așa făceau și alți copiii și, probabil, exista vreo explicație. Făceam și noi ce face toată lumea, eram în rând cu oamenii. Stați pe pace, în urma vânătorii, niciun cărăbuș nu avea de suferit, nu știu cum se întâmpla, dar a doua zi cutia era goală și ei se evaporau misterios. De fapt, reușeau să deschidă cutia și să scape. Dacă ne vedea de cu seară mama cu pradă, ne lua cutia și elibera prizonierii, certându-ne.

După zilele ploioase tot ne făceam drum spre stadion și găseam pe el Champignoni, ciuperci albe, mici ca niște bile, se găseau înspre alde Guzun, singura gospodărie care se învecina cu stadionul și care își mai scoteau vaca ori vițica să pască pe stadion; era priponită așa că nu ajungea până la poarta de fotbal (să nu încaseze vreun gol).

Evident, stadionul ne părea imens și era îngrădit dinspre drumul central. Niște gospodari au scos din gard o bucată, pentru a face un drum pe de-a dreptul, și noi harnici am bătut o cărărușă pe diagonală, pe care o parcurgeam zilnic încolo și încoace spre școală, ca să nu înconjurăm și să întârziem la lecții.

Eram atât de mici pe stadionul acela mare și ne apuca un fel de jenă când eram singuri pe cărărușa aceea, ca și cum ar trebui să străbați un podium foarte lung în lumina reflectoarelor și toată lumea privea înspre tine. Probabil de asta, mici fiind, ne duceam la stadion pâlcuri, pâlcuri…

De la mic la mare, toți își căutau drum spre stadion. La gard stăteau cei căsătoriți: nevestele își strigau odraslele la masă, gospodarii se sprijineau în coate și se uitau peste gard, fumându-și țigara. Fotbal se juca doar pe o parte din stadion, partea mai mare. Indiferent că era un meci oficial, cu echipe invitate sau între cele două echipe ale satului ori meciuri spontane, toți cei care stăteau cu coatele rezemate de gardul stadionului, se pricepeau la fotbal mai bine decât jucătorii (chiar dacă unii se întâmpla să fie într-o stare mai …ezitantă că nu era clar cine pe cine sprijină, ei pe gard ori gardul pe ei). Ei erau un fel de predecesori ai comentatorilor de pe facebook-ul de azi, care sunt ași în fotbal, politică, medicină, drept, religie, parenting etc.

Pe cealaltă parte a stadionului era amplasat un mic teren de baschet și aparate pentru antrenamentul sportiv, din metal, îngropate în pământ: bare, paralele, scări etc., pe care, evident, le ocupam. Ele ne serveau drept destinații pentru întâlniri – ziua între fete sau băieți care aveau să-și spună vreo vorbă deschis și care erau siguri că întâlnirea lor nu dă motiv de vorbe satului, seara – pentru cei care mergeau la film sau dansuri cu gașca sau pentru cuplurile romantice. Nu erau cafenele și locuri pentru cafele, ne dădeam întâlnire ”la paralele”,  ”la skaturi” (anvelope de tractor îngropate pe jumătate în pământ, lăsând la suprafață semicercuri), la bârnă ori ”la piatră” – un soclu pe care fusese statuia unui fotbalist pe care reușise cineva s-o prăvale, dar piatra era pentru stadion ceva de genul monumentului lui Ștefan cel Mare în Chișinău, unde își dau și acum foarte mulți întâlnire.

Duminica sau în zi de sărbătoare, stadionul mustea de copii și tineri, toți împărțiți în grupuri de interese, exact ca grupurile de pe rețelele de socializare de astăzi. Băiețandrii necăjeau fetele, fetișcanele nu se lăsau mai prejos, alte grupuri de adolescenți mai măricei și mai aranjați discutau despre lecții, examene, filme sau muzică; flăcăii mai mari căutau cu ochii după fetele frumoase, fetele se prefăceau că nu-i observă, dar nu le scăpa nimic din vedere; peste gard, pe la porțile oamenilor, babele vedeau, auzeau și consemnau tot ce se petrece în orice colț al stadionului.

Câte iarmaroace, hramuri și serbări s-au făcut pe stadionul acesta! Câte hore și trânte s-au încins! Și câte haine noi și frumoase au fost arătate satului, sau câte biciclete și-au făcut aici pocinogul, câte ghete și sandale noi au fost prilej de fudulie! Tot ce era mai nou, ma bun, mai șmecher era prezntat la stadion – locul unde te vedea și te vorbea tot satul.

Câte copeici și ruble am pierdut și am găsit, în timp ce ne jucam pe stadion, așteptând să vină la magazin mașina cu pâine și de câte ori am ratat-o și ne-am întors rușinați și cu coada între vine acasă. Să minți că nu a fost mașina – n-aveai cum, să spui că te-ai jucat și ai scăpat momentul, lăsându-i pe cei de acasă fără pâine – o încasai. Spuneai că a fost rând mare și n-ai ajuns să pui mâna nici măcar pe o franzelă și te rugai să te creadă.

Dar câte iubiri s-au prins și s-au desfăcut pe acest stadion, doar el le ște numărul și motivele.

Deci, dragă aplicație, așa a fost pe stadionul Holercani. Nu cred că există atâtea stele care să evalueze acest loc. Crede-mă însă, stadionul acesta a văzut toate stelele din Univers! Vara ai impresia că aici își fac drum și se înghesuie toate, să nu carecumva să se întâmple ceva important acolo și ele, stelele, să nu afle, să nu vadă, să nu cunoască. Vorbesc în cunoștință de cauză, am fost acolo, am văzut – îmi părea că e suficient să te înalți în vârful degetelor și le poți atinge…

Azi am facebook, dar tot visez cerul acela înstelat revărsat deasupra stadionului de la Holercani. Unde pui că mâine – poimâine, vor ieși cărăbușii din pământ…

Leave a Reply