Din scrinul cu povești și rochii. Nană pentru cenușărese

By septembrie 10, 2019Gândurile mele

Albastrul acela strălucitor mi-a paralizat privirea, încât nu mai aveam puteri să mă uit în altă parte. Era un contrast atât de izbitor între mâinile mamei cu vene proeminente, muncite și arse de soare care desfăceau delicat bucata de țesătură cu fir argintiu ce a luat brusc, ca prin vrajă, forma unei rochii. Mama semăna cu o neguțătoare iscusită care ținea cu tot dinadinsul să-și aranjeze marfa. ”Doamne, e atât de demodată! Salutări fierbinți de la balurile și nunțile din anii 90…” mă gândeam eu, în timp ce mama tot încerca să mă convingă că mi se potrivește: ”Hai! Maria spune că-i taman pentru tine. Păcat să se piardă, ia te uită ce bunișoară e! Și acum așa se poartă rochiile… din lurex.”.

”Aha, voi îmi spuneți mie ce mi se potrivește și se poartă acum… Gem toate șifonierele din casă de bunișoare din astea, n-am unde să-mi țin hainele normale… Să mă arăt o singură dată pe pragurile Casei Presei în rochia asta și o să rămân în istorie pe veci… Ori poate e vreo aluzie că nu mă îmbrac sărbătorește?…” – îmi roiau în minte mai multe gânduri, la unison cu muștele care prinseseră o crăpătură de ușă lăsată deschisă din neatenție, se strecuraseră în verandă și bâzâiau enervându-ne cumplit pe toți.

Tata și Mihai își găsiseră ocupație și fluturau niște ștergare, alungând muștele care ținteau strategic plăcintele încă fierbinți de pe masă. Smaranda părea acaparată de telefon și nu-și ridica ochii de la ecran. Aveam impresia că ne ignoră în mod intenționat, era clar că nu vreau în ruptul capului rochia albastră, cum nu-ți dorești un lucru de care nu te vei folosi în veci; dar mama insista atât de mult, de parcă mi-ar fi cerut o favoare, ea care nu cere de la noi nimic, niciodată. Era un moment ușor stânjenitor, toți se așteptau să refuz categoric și acest refuz s-o supere pe mama, pentru că eu sunt cam ascuțită de limbă, mai ales când nu mi se ia în calcul primul nu; păcat de plăcinte, atmosfera de sărbătoare era pe cale să fie compromisă…

Paradoxal însă și total surprinzător pentru toți, inclusiv pentru mama, m-am pomenit că-i spun c-o iau: ”Numai pe asta, mamă”, dar în timp ce rosteam acele cuvinte, aveam impresia că altcineva pusese stăpânire pe glasul meu, pentru că mintea îmi dicta contrariul.

Am ajuns târziu acasă, înnopta deja. Înainte de somn am îmbrăcat rochia albastră din lurex. Îmi venea bine, parcă fusese cusută la comandă, deh, o comandă rătăcită și regăsită peste trei decenii. Am legat-o cu colanul din același material. Mi-am strâns părul sus. Am încălțat pe rând două perechi de pantofi și am umblat așa prin fața oglinzilor din casă. Mihai se uita la mine ca la o poză cu bunică-sa din tinerețe, fără să comenteze, nici eu nu l-am întrebat ce părere are. Smaranda s-a ițit de după ușă din odaia ei și mi-a arătat un gest cu degetul mare în sus – Like! și a închis ușa, semn că gata, în oglinda din odaia ei nu are rost să mă mai privesc o dată. Motanul umbla mieunând din urma mea și nu înțelegea de ce toți sunt în pijamale, dar eu defilez pe tocuri și în fir de argint prin casă, oare pentru ce motan mă chitesc în halul acesta? J

Rochia asta e ca o poveste nespusă. Am studiat-o atent, cusătură cu cusătură, înainte s-o spăl și după. Am călcat-o și i-am analizat minuțios toate ațișoarele. Se vede că a fost îmbrăcată de puține ori și a fost purtată cu grijă. A fost folosit cu multă chibzuială orice centimetru de stofă. Pe din părți are cusăturile întărite de mână, cu ață într-o nuanță mai deschisă la culoare. Autograful aceasta mi-e atât de familiar…

Studiind îndelung însăilările rochiei, am impresia că se deschide o cortină de unde mă năvălesc amintiri din anii 90. Eu – domnișoară în devenire, părinții – puși în fața unei crize crâncene, jucăriile, hainele noastre și încălțămintea – toate rămase mici și inutile în urmă, iar înainte – doar lipsuri și incertitudine. Trebuia să facem față și să încercăm să rămânem demni.

În timp ce fetele din sat îmbrăcau haine la modă, precum fuste mini din denim, costume din material de blugi sau leghinși colorați, cu bluze în culori intense, eu purtam haine inspirate din filmele rusești din anii 70-80, atent ajustate pe alocuri de mână, toate dăruite de mătușa mea Maria, care îmi este și nană de botez și lucra la fabrica de confecții din Dubăsari. Erau haine cusute și purtate de ele, mătușile mele pe linie paternă, Maria și Antonia de pe vremea când erau domnișoare (nana avea grijă ca și sora ei, Antonia, să nu arunce nicio haină).

Mătușa Maria este Zâna cea Bună din adolescența mea. Mică, delicată, purtând o tunsoare scurtă, încălțăminte și haine de dimensiuni miniaturale în culori și croiuri modeste, dar clasice care parcă îi veneau turnate (niciodată n-am înțeles de unde și le cumpără, că eu mărimi așa mici nu găseam iar ea, de când se măritase, nu-și cosea haine), nana apărea mereu când aveam nevoia de ea. Întotdeauna îmi aducea ceva, de parcă avea în casa ei din Dubăsari o lădiță vrăjită în care găsea mereu ceva care să înlocuiască o pereche de ștrampi imposibil de cârpit, o cămașă, niște cizme de care aveam eu mare nevoie.

Dintre toate mătușele și verișoarele mele, doar cu ea mă potriveam la mărimi și încă păstrez în memorie licărul din ochii ei mari și albaștri când îmi aducea ceva și-mi spunea: ”Lilică, ia măsoară asta” – și asta îmi venea. Mă studia atent, apoi încheia discuția: ”Nu, și… gata”. Și pe urmă i se adresa tatei (fratele ei mai mic):  ”Măi Gheorghe, să nu te aud că te bagi în vorbă, așa se poartă acum, lasă fata să se ducă până la stadion”.  Stadionul era pe vremea aceea ca un podium pe unde ne plimbam dichisurile.

Duminică de duminică (nu neapărat prin hainele pe care mi le aducea până în momentul în care am absolvit școala din sat), nana Maria mă învăța să am cu mine întotdeauna hainele curate, lecțiile făcute, încredere în forțele mele și orice haină pe care o îmbrac să poată fi transformată într-o sărbătoare spontană, pentru că nu știi când și de unde ți se ivește o ocazie. Cred că tot ei îi datorez și bogata mea colecție de rochii cusute la comandă și o mică ciudățenie – toate aceste rochii-sărbători au nume. Rochia de lurex, care are culoarea și strălucirea ochilor mătușii Maria,  evident, se numește Nana.

P.S. Cu drag și recunoștință pentru tine, Nana, acest text și poze, chiar de nu știu dacă o să le vezi curând. Și sunt nespus de curioasă să aflu povestea acestei rochii înainte să ajungă în dulapul meu, deoarece e clar că a fost păstrată cu sfințenie pentru o ocazie anume.

P.P.S. Foto: Andrei Mardari

Leave a Reply