Cu ”s” de la supraviețuire

By aprilie 4, 2020Gândurile mele

Știu că omul ambițios nu trebuie să se mulțumească cu ce are. Îmi place să cred că am ambiție, dar sunt destule momente în care sunt dispusă să mă mulțumesc cu puținul obținut fără prea multe eforturi… Eram mulțumită cu viața mea de până la pandemie, știam că aș fi putut obține mai mult, dar nu era deloc rău nici ceea ce aveam deja. Deși,  ar fi păcat să mă plâng și de viața mea de acum, întotdeauna mi-a plăcut să fiu alături de ai mei, să ne retragem undeva numai noi trei, să închidem toate ușile și să rămânem într-o lume doar a noastră. Acum avem această posibilitate…

Ieri, după ce am schimbat lenjeria de pat, am spălat podeaua și am dezinfectat suprafețele, am avut curajul să le propun a lor mei o plimbare în jurul iazului – 15 minute la pas grăbit, echipați cu măști și mănuși – dacă eu și Mihai mai ieșim odată la câteva zile după produse la magazin sau farmacie, Smaranda n-a mai ieșit de două săptămâni. Am făcut un popas la un magazin de detergenți, unde am intrat doar eu și am cumpărat un înălbitor. Am vrut să cumpăr mănuși, că ni se termină cele pe care le cumpărasem anterior, dar erau doar mănuși de mărime foarte mică și la un preț astronomic, am renunțat să procur mănuși, aleg să păstrez bani pentru produse, decât să contribui la îmbogățirea unor speculanți. Mihai și Smaranda m-au așteptat afară. Apoi, la magazinașul alimentar de lângă casă a intrat Mihai să cumpere pâine, lapte și brânză. La magazin era coadă, Mihai a intrat după cumpărături peste cinci minute, când i-a venit rândul și a ieșit din magazin peste alte cinci minute. Eu cu Smaranda l-am așteptat afară, mai departe de niște doamne care își așteptau și ele rândul și trăncăneau voioase, fără să poarte măști și fără să păstreze distanța socială.

Am grăbit pasul spre casă. Când am ajuns la ușa blocului, am scos un șervețel și am atins mânerul, avertizându-i pe ai mei să nu pună mâinile pe nimic. Am intrat în casă și i-am propus lui Mihai să ne dezinfectăm mănușile, ca să le putem refolosi. La fel am făcut și cu măștile, chiar dacă sunt din cele chirurgicale și se spune că sunt de unică folosință. Prognozele nu sunt deloc optimiste și nu știu pentru cât timp ne mai ajung măștile pe care le am încă din 2009, de când cu gripă aviară.

Nu știu de ce, plimbarea de ieri nu mi-a adus nicio bucurie, chiar dacă eram conștientă că nu ieșim după bucurii, ci pentru a ne dezmorți puțin. Ne-am întors acasă ca într-o cetățuie, după o cursă cu obstacole.

Următoarele câteva ore care ne-au rămas până la începerea show-ului Românii au talent, Mihai a făcut chifle cu umplutură, iar Smaranda a pus trei pachete de semințe albe într-o oală de lut, pregătindu-ne și bolurile pentru coji. Ne-am aciuat la noi în odaie, în jurul măsuței de cafea, în fața televizorului. Am deschis o sticlă cu un vin bun autohton, un vin sec roșu de la Carlevana, pus la dispoziție de Andrei Cibotaru. Acum un an, după ce am urmărit la Teatrul ”Eugene Ionesco” spectacolul ”Căldură în noiembrie” după piesa Yanei Dobrev, am decis cu Mihai ca în fiecare vineri să cumpărăm sau să gătim ceva gustos, să privim o emisiune sau un film în trei, să bem un proseco, iar Smaranda – un suc din comerț și să petrecem împreună, povestind și relaxându-ne, bucurându-ne că suntem împreună, pentru că viața trece și niciodată nu știi ce va fi mâine.

Urmându-ne tradițiile, mi se creează impresia că nu s-a schimbat nimic, că viața merge mai departe, că încă mai există speranță.

Încă mai există speranță… Dar în cele trei săptămâni de când ne-am retras în casă, astăzi este prima zi în care nu m-am pieptănat. Am băut o singură cafea, n-am făcut mâncare și m-am uitat în neștire la buletinele de știri, la toate posturile la care am apucat, parcă aș fi simțit că azi se va dubla numărul infectaților, anunțat oficial după ședința celulei de criză de la ora cinci.

După ce am văzut la Euronews știrea cum americanii au suflat francezilor lotul de măști chinezești, plătind chiar pe pista aeroportului cu bani cash un preț triplu… mă gândesc tot mai mult că cele mai sumbre scenarii sunt pe cale să devină realitate.

Recunosc, nu o singură dată m-am gândit cu groază că s-ar putea întâmpla vreodată să nimeresc în situația în care va trebui să-mi câștig dreptul la viață, al meu și al familiei mele, cu prețul altor vieți.

Cu acest gând închei ziua de astăzi – sâmbătă, cu ”s” de la supraviețuire. Mâine aș vrea, pur și simplu, să trăiesc.

Leave a Reply