Cerul nu se termină acolo unde se spulberă visele!

By ianuarie 17, 2018Gândurile mele

M-am rătăcit printre personajele galeriei mele sentimentale, cea despre care vă vorbeam săptămâna trecută. Şi am dispărut pentru o perioadă. Iertaţi-mă dacă nu eram acasă când aţi trecut pe aici, în speranţa să-mi prindeţi vreo frântură de gând. Deşi recunosc, nu sunt oaspete des a acestui blog (şi voi, pasagerii mei rătăciţi o ştiţi), când însă am inaugurat această galerie am vrut să scriu multe şi în fiecare zi să vă prezint pe cineva. Şi vreau în continuare să scriu la acest subiect. Unele portrete sunt aproape schiţe terminate. Oamenii care mă înconjoară şi care îmi marchează, într-un fel sau altul existenţa, au năvălit cu toţii brusc iar în viaţa mea, cerându-şi parcă dreptul la întâietate. Şi eu nu am fost în stare să aleg la cine să mă opresc pentru a continua această galerie sentimentală.

V-aţi convins cu siguranţă, şi nu o singură dată, cel mai dificil e să faci o alegere. Şi după ce ai comis-o deja nu eşti sigur dacă era sau nu alegerea potrivită. Şi pentru că ni se întâmplă de toate, eu cred că o soluţie ar fi, după ce am greşit alegerea, să încheiem etapa şi să mergi mai departe. Chiar şi cu riscul de a greşi din nou. Dar gata cu nehotărârea, promit că fac în curând o alegere potrivită pentru viitorul personaj din galeria mea sentimentală, un personaj care merită o atenţie sporită.

Azi însă mă gândesc la vise. Nu ştiu ce mi-o fi venit să fac evaluări, dar răsfoiesc printre visele mele ca printre frunzele de toamnă. Vă amintiţi cum adunăm frunze toamna foşnitoare? Cădem pradă aurului pe care-l adună în ele şi le strângem în neştire: pentru că au o nuanţă deosebită, pentru că au o formă diferită, pentru că nu ne mai putem opri din cules… Şi apoi privim la mănunchiul enorm pe care-l ţinem în mână şi ne întrebăm: şi mai departe, ce facem cu ele?

Nu mă consider un colecţionar de vise. Dar am adunat şi eu la viaţa mea multe mănunchiuri, fiind o naivă incurabilă.

În copilărie îmi doream nespus de mult să fiu croitoreasă. Recunosc, şi azi îmi mai doresc acest lucru, dar am o frică teribilă că aş putea să-mi prind degetele în acul maşinii de cusut şi nu mă pot apropia de această unealtă hodorogitoare decât la o distanţă …rezonabilă. M-a auzit mama când spuneam că voi fi croitoreasă şi pentru că la noi în sat, în perioada în care erau lupii bălăi, la croitorie se duceau numai fetele care abia de luau câte un trei în atestate (vechiul sistem de numerotare), mama, care era mândră că pe mine mă laudă profesorii la adunările părinteşti, s-a răstit că ea nu de asta mă creşte, măcar o învăţătoare să ajung. Deşi eu mă uitam cu atâta jind la mătuşele mele din partea tatei, care lucrau una la fabrica de Confecţii din Dubăsari şi alta la fabrica din Tiraspol, şi care întotdeauna purtau ceva drăguţ, cusut de ele. Nu zic, îmi coseau şi mie, dar eu vroiam…

În fine, mi-am luat gândul de la croitorie, dar nu-mi surâdea mie foarte mult pedagogia. O ţineam de rezervă. După clasa a opta am vrut să vin la Chişinău, să studiez dansurile sportive. Evident, nu m-au lăsat nici de data asta, eram prea tânără şi apoi, rămânea şi mama fără ajutor. De parcă, într-un final, tot nu trebuia să plec de acasă! Iar după clasa a noua, mama, care toată viaţa a umblat pe la medici, ba cu noi, ba cu fraţii şi surorile ei, îmi sugera subtil că n-ar fi rău să existe în familia noastră un medic. Am spus un „nu” hotărât şi, din fericire, nu mi-au cerut să argumentez. Dar în schimb pofteam altceva, să plec la colegiul de Arte din Soroca. Mama mi-a spus că acolo sunt ţigani. Dar povestea nu era suficient de înspăimântătoare pentru mine,c are deja aveam 16 ani. Şi eu m-am încăpăţânat s-o ţin tot pe a mea. Dacă nu la Soroca, măcar la Criuleni, la ŞPT, la croitorie, unde se dusese cea mai bună prietenă a mea, Jănea! Mama nu şi nu. Eu recurg la şantaj – o lună de zile nu m-am dus la şcoală. Dar mama s-a ţinut tare, a fost singura dată când n-am putut s-o conving că eu ştiu mai bine ce mi se potriveşte.

În fine, am absolvit şi mă gândeam să dau la Filologie. Asta de ochii lumii – toată lumea ştia de pasiunea mea pentru literatură şi toţi mi-au lăudat intenţia. Dar m-am răzgândit pe drum spre Chişinău şi n-am spus nimănui despre asta. Din mediul în care m-am ridicat eu, nimeni nu mi-ar fi acordat nicio şansă şi m-aş fi ales doar cu porecle şi şicanări. Am ales jurnalismul.

Am avut, totuşi, o ezitare. Cu o zi înainte de publicarea listelor cu fericiţii admişi la facultate, mi-am retras actele şi am pornit să-mi fac dosarul pentru …poliţie. Era o şcoală de subofiţeri pe str. Sf. Vineri pentru care mi-am pregătit eu dosarul. Şi când îl aveam deja în mâini (după ce am trecut printr-o sumedenie de întâmplări care de care mai nostime şi mai ciudate, care vor face cândva deliciul nepoţilor mei probabil), înainte de a purcede la examene, mă întâlnesc cu o domnişoară cu care dădusem împreună examenele la jurnalism, Aura Marin. Când a aflat ce am făcut, şi-a pus mâinile în cap. Eu m-am revoltat – că de ce adică? Ea îmi spune: „renunţă imediat şi sună-mă când îţi vin minţile la cap”. Nu mi-au venit minţile la cap imediat, dorinţa mea de a face dreptate era foarte puternică. Dar mă cam obosise birocraţia, rândurile interminabile şi toţi tinerii aceea abia ieşiţi din pubertate, care se chiorau la mine ca la urs la fiecare probă. Şi când te gândeşti, majoritatea dintre ei abia de aveau media 6 în atestate.

M-am răzgândit şi am vrut din nou la jurnalism. Dar nu-mi primea nimeni dosarul înapoi. Aşa că a trebuit să aştept un an, până la o nouă admitere. Şi să rabd cu stoicism toate şicanele care se făceau pe seama mea în familie. În 1996 am devenit studentă la jurnalism şi a început o nouă etapă în viaţa mea, s-a îndeplinit un vis la care abia îndrăzneam să visez. Un vis prin care existenţa mea a căpătat alt rost.

Cu anii am înţeles că se îndeplinesc doar visele pe care le merităm cu adevărat şi pe care, uneori nici nu conştientizăm că le visăm, că tindem spre ele.

Un adevărat miracol a fost venirea pe lume a Smarandei, atunci când nici nu aveam curajul să-mi permit o astfel de „iresponsabilitate”.

Şi acum înţeleg de ce nu ne putem hotărî în faţa mănunchiului de frunze ale toamnei – sunt multe, şi asemănătoare, indiferent că fiecare are propria ei poveste, sunt asemenea zilelor dintr-un an. Şi chiar dacă ne propunem să le trăim pe fiecare cu intensitate maximă, ele oricum seamănă între ele.

Mă uit în urmă la visele de care nu m-am atins, pe care nu le-am putut împărtăşi altora şi nici trăi şi nu regret, nu mă tentează să le re-visez.

De ce-am vorbit astăzi despre vise? Pentru că după o perioadă în care am aşteptat cuminte îndeplinirea unui vis mai laic, am conştientizat: Cerul nu se termină acolo unde se spulberă visele noastre! Indiferent câte vise nerealizate am bifa, întotdeauna există loc şi de altele. Şi alte ceruri.

8 IULIE 2010

 

Leave a Reply