Cea pe care am ucis-o

By noiembrie 8, 2017Diverse

O iubeam în pofida tuturor neajunsurilor pe care le avea; cele știute și neștiute, văzute și nevăzute. O iubeam în felul meu, uneori mai direct și necruțător, ca pe ceva ce nu alegi, ci îți revine și, poate, chiar meriți și ți se cuvine. Mai mult, realizez acum că în afară de ea nu aveam pe nimeni și nimic.

Nu i-am dorit moartea, ba chiar îi pregătisem un viitor glorios în închipuirea mea, o viață lungă petrecută în miere, puf și perine, un scenariu siropos ca pentru filmele care le-au făcut celebre pe divele Hollywoodului în sec. XX. Și nu era deloc de lăsat, investisem enorm în ea, avea pregătirea și calitățile unui personaj de roman mare, era un tipaj clasic, complex, amplu.

La un moment dat însă ajunsesem s-o urăsc la fel de mult precum o iubeam, pentru că devenise slabă și vulnerabilă. A fost momentul în care dragostea și ura dădeau în sufletul meu lupte crâncene între ele. Confruntările se întețiseră, reprezentațiile se dădeau zi de zi și chiar uneori, oră de oră. În asemenea împrejurări era clar că trebuia să rămână doar una.

Devenise ridicolă și infantilă. Melodramatică chiar: Cum de se putea să fie trădată tocmai ea?! Prin ce a meritat asemenea soartă, atitudine, chin?! Ea doar e corectă și nu dorește să rănească pe nimeni, de ce nu i se răspunde cu aceeași monedă?! Sfârșitul lumii, omenirii, ce mai?! Și dă-i înainte cu procese de conștiință, mustrări și remușcări, discursuri moraliste și isterii, la care, trebuie să recunosc, se pricepea grozav, era o expertă desăvârșită. Dar nu știa să gestioneze situații de criză personală, crize de identitate, concurență, gelozie, risc, frică și curaj. Era perfectă, dar nu avea încredere în ea și în forțele ei. Brusc se făcuse mică și agasantă și astfel se transformase într-o țintă sigură, o victimă.

Inițial am vrut s-o părăsesc, dar o știam prea bine – m-ar fi găsit oriunde sau aș fi revenit eu la ea, pentru că avea un farmec aparte în orice făcea, chiar și în momentele de ură și deznădejde – era slăbiciunea și chinul meu cel mai mare.

Azi însă pot vorbi fără emoții despre ea și vă pot mărturisi ce am făcut, nu pentru că mă mustră conștiința și nici că mi-ar fi dor de ea, ci pentru că datorită acestui fapt, azi sunt stăpână pe viața mea. Am ucis-o. Mai exact, i-am pus capac și am lăsat-o să se asfixieze. Am avut destulă tărie de caracter să țin capacul strâns apăsat, chiar dacă mă implora s-o las să respire, să trăiască. Îmi știa toate cărările, toate slăbiciunile, toate tainițele sufletului, știa cât sunt de sentimentală și a recurs la toate armele, pe care tot eu i le pusesem în mâini. Dar am putut să-i rezist. Dacă aș fi ascultat-o, demonii ei s-ar fi înmulțit și m-ar fi devorat. Nu port nicio răspundere, pentru că, cea pe care am ucis-o eram eu și alte detalii sunt de prisos, cred că în acest moment contează doar fapta. Și da, aș recidiva, dacă m-aș pomeni din nou în aceeași situație.

P.S. În această poveste, orice asemănare cu persoane reale este absolut întâmplătoare.

Leave a Reply