Ce vrem să spunem când suntem frumoși?

By noiembrie 8, 2017Uncategorized

Trăim timpuri în care imaginea este definitorie. Iar mijloacele de realizare, promovare și ajustare a ei sunt foarte accesibile, la îndemâna și pe înțelesul oricui. Mai ales că azi oricine poate face fotografii (până și dintr-un nasture), le poate distribui și poate decide în privința lor. Evident, în asemenea împrejurări, tentațiile sunt foarte mari. Tentațiile să ne arătăm așa cum credem că e mai bine, mai frumos decât ne-a făcut mama, ajungând astfel să ne refugiem într-o realitate și o dimensiune care credem că ne avantajează. Bineînțeles, acest lucru poate fi realizat prin intermediul imaginii, cea care oferă suport acestei pseudorealități și care este așa cum alegem să o prezentăm noi.

Grație aplicațiilor pe care ni le pun la dispoziție telefoanele, dar și alte gadgeturi de ultimă generație, putem face ridurile și cearcănele să dispară cu o singură atingere. Ori potrivi cu un ton, două mai deschisă nuanța tenului, culoarea dinților, lungimea genelor, intensitatea privirii… Magie, nu alta! Ei, și în asemenea împrejurări, cum să nu faci poze cu duiumul? Nici nu știi care îți place mai mult. E și firesc să te placi și să vrei să arăți lumii toate aceste poze, să vadă cât de frumoasă poți fi și asta încă nu-i tot, că mâine poți fi și mai și!

Perfecțiunea nu are limite. Cum să reziști tentației, când frumusețea e la un click distanță?

Mâine te trezești însă și mergi la baie să-ți speli dinții. Iar din oglindă te privește o altă tu, pe care n-o agreezi, deoarece oglinda băii nu are (deocamdată) butoane și aplicații de retușare a imaginii. Tu cu tine, cea din oglindă, când vei face pace? Când o vei accepta? De fapt, cea reală ești cea a cărui chip se reflectă acolo.

Există bineînțeles și opțiunea chirurgiei estetice, mulți au dat și de gustul ei: te culci frumos/oasă și te trezești la fel, nu mai stai mereu cu gândul ”precis că arăt ca dracu!”.  Să apeleze la bisturiu pentru a avea iluzia că ai oprit trecerea timpului este alegerea fiecăruia, nu mă apuc să comentez. Observ însă tendințele și viteza cu care se răspândesc și mă copleșește un soi de tristețe și de compasiune. Obsesia pentru perfecțiune și frumusețe îmi pare asemenea unui cuib de șerpi care a pus stăpânire pe o casă în care trăiește o familie cu copii – nu știi de unde, în ce moment și pe cine poate mușca.

Și în acest răstimp în care frumusețea provocată este peste tot, nu doar în reviste, la tv sau filme, ci din toate conturile și profilurile înscrise pe rețelele de socializare, la persoane care nu sunt persoane publice (dar au găsit o modalitate să se simtă vedete grație unei frumuseți superlative pe care o inventează și o propagă în mediul virtual), adevărata frumusețe, singura valabilă, rămâne să zacă în oglinda de la baie. Pe ea însă nu și-o asumă nimeni, din păcate.

Puțini sunt cei care realizează că frumusețea care se răsfrânge asupra ta, care pornește dinafară, nu-ți aparține cu adevărat. Frumusețea trebuie să vină din interior, după ce te-ai împăcat cu tine însuți și te-ai acceptat așa cum ești.

Sunt ani buni de când am făcut pace cu mine și am înțeles că frumusețea este doar o stare de spirit, pe care aleg să o port când am chef. Dar sunt femeie și am aproape mereu chef de asta ? De când însă au început să mă macine astfel de gânduri, am devenit mai atentă, sunt tentată să descopăr frumusețea.

Găsesc frumusețea în oameni pasionați, care trăiesc cu intensitate sau cu dedicație ceva anume, indiferent ce și indiferent cât durează.

Îmi place să-i urmăresc pe oameni lucrând. Zilele astea am fost să deschid un card de credit la o bancă. Trebuie să vă mai spun că eu, cifrele și calculele sunt lucruri diametral opuse, care se exclud reciproc. Am descoperit cu surprindere însă că dacă mă concentrez, pot pricepe câte ceva, adică nu-s chiar pe dinafară. Bine, asta a fost doar o paranteză, vreau să vă vorbesc în continuare despre frumusețea fără artificii.

Domnișoara care se ocupă de ”cazul meu”  m-a cucerit definitiv. Are sub 30 de ani, era ușor supraponderală, îmbrăcată într-o pereche de pantaloni negri și o bluză cu animal print, în alb-negru, fără niciun fason, stil sau aluzie la așa ceva. Era complet nemachiată, avea câteva coșuri mari și adânci roșii-vineții – ori se cicatrizau, ori urmau să se coacă. Purta un inel masiv din argint și un ceas la fel. Avea unghiile vopsite într-o culoare gri, oja începea deja să cadă. Își prinsese părul sus într-un coc japonez, pe care-l fixase cu un creion simplu, din cele care au la capăt radieră.  Dar era de o frumusețe răpitoare. Îmi explica cu atâta ardoare și pasiune cum funcționează întreaga șmecherie, mă privea cu atenție și mă întreba dacă mi-e clar. O oră cât ne-am întreținut, nu m-a scăpat din ochi. Cât era ocupată cu hârtiile – n-o slăbeam din vedere eu. Pe bune, era foarte frumoasă, îndemânatică, atentă – o surprinsesem într-un moment de maximă delicatețe – își iubea munca și o executa cu plăcere. Dincolo de pofta molipsitoare cu care își exercita meseria, intuiam pofta ei de viață.

Și m-am prins la gândul că aș umple paginile ziarelor, revistelor, emisiunilor radio și tv cu astfel de frumuseți brute, care generează emoții și respiră liber. Pentru că fiecare om are o frumusețe aparte și nu e cazul să căutăm a o încadra în tipaje plictisitoare cu forme, mărimi și accesorii.

P.S. Pont: pentru zilele în care îmi doresc artificii (la noi în casă numai Smaranda și motanul sunt frumoși totdeauna), port mereu cu mine în geantă un ruj roșu și o pereche de cercei – arsenalul meu de frumusețe. Iar convingerea că pot vedea în oameni frumusețea, mă face să mă simt asemenea lor –modestă. :) Credit foto: Andrei Mardari.  

Leave a Reply