Blazon de noblețe

By ianuarie 15, 2018Galerii virtuale

Blazon de noblețe

De vreo două săptămâni morsoc o frază în mintea mea. Nu mă lasă un crâmpei dintr-o discuție pe care am avut-o cu Mircea V. Ciobanu și el a considerat că m-am copt pentru a pune în practică ”legea lui Hemingway pentru tinerii scriitori: când îi vezi pe doi că se ceartă ori se bat, nu încerca să vezi cine are dreptate, nu încerca să iei partea cuiva. Încearcă doar să observi şi să înţelegi: CE-I MIŞCĂ PE FIECARE?”, citat încheiat.

Eu nu am asistat la bătăi și lupte, am avut doar prilejul să încerc a înțelege ce-i mișcă totuși pe oameni? Am fost astăzi într-o deplasare la Edineț, unde am avut ocazia să cunosc oameni deosebiți, pentru care cultura este un altar, oameni care își iubesc cu atât patimă și pietate meseria, încât ai impresia că o poartă pe palme.

O întâlnire însă m-a impresionat în mod deosebit. Redau mai jos un crâmpei din această întâmplare, lucruri despre care am citit doar în romane sau am văzut în filme și, cu siguranță, le-am crezut ușor romanțate sau preamărite. Povestea de mai jos este răspunsul la întrebarea dacă v-a influențat muzica în vreun fel viața.

”În timpul celui de-al doilea război mondial, lăutarul Dumitru Ciobanu, bunelul meu pe linie maternă s-a pomenit pe marginea unei gropi comune, proaspăt săpate, alături de țigani și evrei. Stăteau în fața unui convoi de ostași nemți, care aveau arma la ochi, gata să apese pe trăgaci.  Ce o fi fost în mintea lăutarului?! Probabil s-a gândit că nu mai are ce pierde, dar l-a privit insistent pe un neamț, căpitanul, că acela nu a răbdat și a venit să-l întrebe ce vrea. Dumitru Ciobanu i-a cerut să-i permită să cânte pentru ultima dată la vioară și neamțul i-a permis. Nu știu ce și cât a cântat, n-a povestit nimeni după asta, dar neamțul s-a adresat celorlalți: ”Pupați-i mâinile omului ista”. Și s-a dus…”.

Omul din fața mea, un munte care pare țesut din lumină, își ia aer în piept, am impresia că trece un mușuroi de furnici pe sub pielea lui, i se umezesc ochii și i se aburesc ochelarii. Trecem la alt capitol al vieții lui și aflu ce bătălii s-au dat de-a lungul timpului în sufletul lui.

Povestește despre cum și-a distrus mâinile, deoarece în frageda lui tinerețe, pentru a-și face dreptate și a impune respect, a făcut sport de performanță, box și lupte libere ca să stăvilească cu ajutorul pumnului discriminarea rasială și cum forța muzicii s-a dovedit mai convingătoare. Pentru că muzica nu ține cont de culoarea pielii, culoarea ochilor sau a părului, muzica dă viață și culoare sufletului. Muzica este un miracol, iar Ion Popov, o somitate în muzica lăutărească, care îmi vorbește acum cu bunătate, încredere și dragoste, este un magician care stăpânește acest miracol.

De mai bine de patru decenii Ion Popov este conducătorul legendarei formații folclorice ”Ciocârlia” de la Edineț, formație care anul trecut a împlinit 70 de ani.

Și dacă aveți impresia că un lăutar cântă doar folclor, să știți că vă înșelați amarnic. În toți cei 76 de ani ai săi, Ion Popov a fost și rămâne a fi un rebel. Iar în perioada sovietică a cântat cu multă patimă și dăruire diferite stiluri muzicale de import, îndeosebi jazz, chiar dacă i se închidea microfonul, dar nimeni nu îndrăznea să-l dea jos de pe scenă. Ce-i trebuie însă unui lăutar microfonul, când strânge în brațe acordeonul sau trompeta, iar lumea îl ascultă fascinată, adulându-l ca pe un zeu?!

…pentru că există iubiri care ne curg prin vene, cu care ne naștem și pe care avem datoria să le perpetuăm.

…pentru că, ferice de omul care se naște predestinat pentru cu o iubire atât de specială.

 

P.S. Foto: Andrei Mardari, 24 martie, 2017.

Leave a Reply