Aripi pentru lumea lor, nu mături pentru ograda noastră

By aprilie 7, 2020Gândurile mele

Azi Smaranda a avut evaluare la matematică, prima evaluare la distanță. De obicei, când are teme, o lăsăm singură la bucătărie. Azi însă nu a fost așa, ne-am făcut și noi emoții laolaltă cu ea; vânzoleala a început cu trei minute înainte să se conecteze online cu profesoara și clasa, a venit să ne spună că nu a primit fișa pe poșta electronică. Gata, a început agitația, umblam ambii – și eu și taică-său -, îmboldind-o să anunțe profesoara că nu are tema. Profesoara a întrebat de câteva ori cine încă nu a primit fișa, dar de fiecare dată altcineva dintre copii i-o lua Smarandei înainte. Pe-a noastră au podidit-o lacrimile și am văzut-o că s-a înmuiat și enervat în același timp. Bine, într-un final, pe bune – la final, s-a făcut și ea auzită de profesoară și a primit fișa pentru evaluare. Clar că pe toată durata evaluării a avut o stare de revoltă amestecată cu teama că nu va reuși, dar nu am putut s-o ajutăm cu nimic, deoarece orice intervenție a noastră ar fi însemnat să-i rupem din timp și am văzut că face efort să se concentreze.

După ce a predat tema, am întrebat-o de ce nu este mai îndrăzneață, mai curajoasă, mai insistentă; de ce nu-și gestionează mai cu scuteală emoțiile. M-a privit ușor contrariată: ”Așa sunt eu, dacă vin lacrimile, nu le pot opri. Și cum puteam să insist, dacă de fiecare dată cineva vorbea? Nu puteam să mă bag înainte”. N-am prea avut ce să-i spun, i-am amintit doar că atunci când are ceva important de făcut, trebuie să se concentreze pe ce urmează să facă, nu pe ceea ce simte, pentru că deseori emoțiile noastre sunt dușmanii noștri. ”Mami, aici e vorba despre cultura comunicării și nu despre emoții”, a parat ea. M-am bucurat că are replică, dar i-am amintit că nimeni nu e obligat să fie drăguț ca să-i ofere ei șansa să câștige. Șansele se obțin. ”Eu nu aștept să fie cineva drăguț, eu aștept să fie educat”. Aha, așteaptă, fata mea, oamenii procedează așa cum le dictează împrejurările, nu cum te aștepți tu!

În definitiv, discuția asta putea dura la nesfârșit. Fata mea a stat azi toată ziua la bucătărie, și-a văzut de ale ei, își mai face câteva teme, ascultă muzică, își scrie mesaje cu colegii, iar eu nu-mi pot alunga gândurile de la copii, copiii acestei generații și relația lor cu adulții.

Conflictul dintre generații este vechi de când lumea. Rar, foarte rar se întâmplă ca acei care pleacă să privească admirativ spre cei care vin. Mereu copiii din ziua de azi nu-s așa cum am fost noi, copiii de ieri.

Cu mici excepții, generația părinților noștri i-a exasperat pe buneii noștri pentru că s-au îndepărtat de pământ, s-au orientat spre orașe sau spre alte munci decât cele ale câmpului. Părinții noștri s-au simțit vinovați față de părinții lor, pentru că le-au încălcat cuvântul. Noi i-am iritat pe părinții noștri pentru că am fost mereu cu nasul în carte, adică total nepregătiți pentru viață pe care o cunoșteau sau pe care și-o doreau pentru noi. Generația noastră are remușcări față de generația părinților noștri, pentru că nu am rămas acasă să le luminăm bătrânețile, dar am luat drumul străinătății, gândindu-ne la viitorul și posibilitățile copiilor noștri și aceste remușcări nu ne-au lăsat niciodată să vrem să fim sau să ne simțim liberi și să ne bucurăm de asta. Generația copiilor noștri este dependentă de gadgeturi, fapt ce nouă ni se pare total nepotrivit și inadmisibil, pentru că năzuințele lor pun capăt orizonturilor noastre. Și când te gândești că și această generație de azi va fi cândva… o adunătură de dinozauri pentru altă generație…

Se spun atâtea despre copiii din ziua de astăzi: că-s gălăgioși, dezordonați, iresponsabili, neatenți, lipsiți de empatie, respect și educație, că-s nepregătiți pentru viață… Opriți-vă, oameni buni! Nu-i mai blamați pe copii și pe tineri. N-au ei nicio vină, ne seamănă nouă în totalitate, sunt copia noastră leită, așa cum am fost și noi odată leit părinții noștri. Chiar dacă o să le vorbim și o să le cerem de miliarde de ori să fie într-un anume fel, tot nu se va întâmpla, pentru că ei vor fi așa cum ne văd pe noi că suntem. Doar că noi nu ne vedem dintr-o parte sau nu vrem să recunoaștem că suntem altceva decât pretindem a fi. Nu vor înțelege niciodată copiii noștri de ce-i certăm că stau prea mult la telefon, de exemplu, dacă noi înșine le spunem acest lucru cu telefonul în mână, cu un ochi pe rețelele de socializare și cu altul încruntat spre copil, ca să le dăm de înțeles că vorbim serios. Puterea exemplului în acest caz este mai mare decât puterea vorbelor. De câte ori le vorbim fără să-i vedem, de fapt? Sau, de câte ori îi auzim fără să-i ascultăm? Credeți că ei nu observă acest lucru? Să încetăm a mai căuta pe cine să dăm vina pentru comportamentul lor, că în definitiv degetul acela arătător tot spre noi se va îndrepta și cercul se va încheia.

Suntem învelișul protector al copiilor noștri, ei se contopesc cu acest înveliș, se comportă și reacționează întocmai ca el. Va veni și în viața lor un moment în care vor ști să aleagă, un moment în care vor înțelege diferența între a spune și a face și se vor îndepărta de noi, unii dintre ei vor deveni ca părinții lor, alții vor tinde spre mai mult, spre mai bine și, inevitabil, va veni momentul în care se vor confrunta și ei cu o altă generație…

Avem copii extraordinari – sunt frumoși, inteligenți, inventivi, descurcăreți, energici – să-i susținem și să-i încurajăm, să le dăm aripi pentru lumea lor, nu mături pentru ograda noastră. Să nu ne mai erijăm în mari făuritori de viitor al copiilor noștri,  indicându-le ce și cum să facă. Credeți-mă, acești copii sunt capabili să-și gestioneze soarta, dacă le arătăm că avem încredere în ei. Să nu ne mai irosim viața raportându-ne la neajunsurile noastre din trecut și la așteptările noastre de la viitor, pentru că lucrurile astea ne privesc doar pe noi. Și pentru că riscăm să fim o generație care își ratează prezentul de prea multă grijă ce le-o purtăm altora și de prea multe eforturi pe care le depunem pentru a găsi un țap ispășitor de gâtul căruia să agățăm toate frustrările și ratările noastre. Cât valorăm noi în fața copiilor noștri, dacă nu ne asumăm nimic și spunem mereu că din vina altora nu suntem bine?

Noi, cei despre care părinții și buneii noștri spuneau gânditori că vom fi cândva viitorul acestei lumi, suntem astăzi prezentul ei. Ar trebui să conștientizăm acest lucru și să profităm de el. Și dacă tot stăm acasă, pentru că suntem responsabili, să profităm de timp și să avem grijă de florile noastre, să nu le năpădească buruienile și nepăsarea. Acest timp este cu adevărat neprețuit, să nu-l irosim pe nimicuri.

Leave a Reply