Alexandra Conunova-Dumortier este astăzi un nume de referință în muzica clasică.

By ianuarie 15, 2018Lecturi de vineri

Alexandra

Alexandra Conunova-Dumortier este astăzi un nume de referință în muzica clasică. O violonistă talentată, deținătoarea unei deosebite tehnici interpretative, Alexandra a făcut școală la cei mai mari profesori de vioară din Chișinău, Rusia, Austria și Germania, este discipola Galinei Buinovschi și strălucește azi pe scene prestigioase, alături de elita muzicală mondială, incluzând Moldova pe harta culturală a lumii.

Vine în vacanțe la Chișinău de două ori pe an. Dacă ai norocul s-o prinzi la vreun concert, e minunat. În rest, e pasăre călătoare, dar cuibul ei e în Elveția, în Vevey, orașul în care s-a stabilit de 10 ani și unde-l crește pe Gregoire, un pui adorabil, care-i solicită tot timpul liber și toată dragostea din lume.

De la 17 ani, de când a plecat din Chișinău în lumea mare, ne-am întâlnit ocazional. I-am urmărit doar succesele în presă și pe online. Vioara ei continuă să cucerească lumea, iar Alexandra Conunova s-a transformat între timp, dintr-o adolescentă visătoare și ambițioasă, într-o femeie superbă.

Întâlnirea noastră a avut loc la Chișinău pe 29 decembrie. Venise pentru câteva zile acasă și profita de sărbători alături de familie. Am convenit să ne întâlnim pentru un interviu. Discuția noastră, care a avut loc în restaurantul Marius, nu a avut nimic în comun cu un interviu. Peste geam era nins și alb ca în povești. În local mirosea a cozonac și scorțișoară. Aveam în față o femeie tânără și frumoasă, îmbrăcată într-un cadrigan negru, cu părul prins neglijent într-un coc, dar care purta cea mai frumoasă posibil nuanță de ruj roșu pe buze (cu siguranță era Dior!) și părea coborâtă de pe un podium Chanel, și pe care o căutau cu ochii toți bărbații care intrau în local.

Am discutat despre cum e să fii moldoveancă și să ai un soț francez; despre cum e să fii mamă jumătate de zi și altă jumătate – artistă; despre gelozie, trădare și fidelitate, despre responsabilitate, nonșalanță și dezinvoltură; despre dragoste și felul în care o percepe fiecare om în parte; despre cum ar fi să deții o florărie sau un magazin de cărți, ciocolată. Și, recunosc, pentru prima dată în viața mea m-am simțit… vioară și eram fericită, deși habar n-aveam ce o să scot eu din toată discuția asta pentru un interviu cu pretenții, deoarece am convenit cu echipa că și coperta revistei Moldova tot cu Alexandra o facem, deci, discuția asta trebuia să pună în valoare personalitatea intervievatei și să treacă asemeni unui fir roșu prin toată ediția.

Evident, am discutat despre festivalurile, concertele, profesioniștii importanți din viața ei. Nu am putut trece cu privirea nici prestigiosul concurs muzical Ceaikovski, unde a fost cea mai aplaudată prezență din concurs. Mi-a povestit despre funația VitArt (Arta Vie) pe care a întemeiat-o la Chișinău și despre care, poate, ar trebui să știți și voi.

Fundația a apărut grație prestigiosului premiu oferit de Borletti Buitoni Trust (este vorba de un premiu cunoscut și râvnit în domeniul muzicii clasice, constând dintr-o sumă mare de bani, pe care are voie s-o cheltuiască numai pentru proiecte profesionale). Despre el Alexandra mi-a spus următoarele: ”Sunt atât de încântată, pentru că datorită acestei sume voi putea realiza ceva util, înălțător. O condiție pentru obținerea acestui premiu a fost că fiecare pretendent a trebuit să prezinte o scrisoare în care să explice cum vor fi cheltuiți banii. Unul dintre motivele pe care le-am indicat a fost că vreau să pot finanța în țara mea de baștină o fundație, pe care am deschis-o deja, pentru studenți și persoane suferinde. Pentru a realiza diverse proiecte prin intermediul acestei fundații am nevoie de mijloace financiare. Iar proiectele ar presupune terapie prin artă, prin muzică mai exact. Elevii Liceului „Ciprian Porumbescu”, unde am învățat eu, vor merge să susțină concerte în spitale, la secția copii a Spitalului Oncologic, prin închisori, aziluri, grădinițe. Vom aduce muzica acolo unde oamenii nu se pot deplasa din cauza circumstanțelor care nu depind de ei. În Europa astfel de proiecte sunt foarte răspândite și apreciate și au de câștigat ambele părți. Eu am fost bursiera unui asemenea proiect în Germania. Scopul nostru este să aducem lumină și frumusețe în viața bolnavilor, a celor triști și năpăstuiți, a căror lume se limitează la spațiile gri și private de viață. În plus, bursierilor acestui program vreau să le ofer posibilitatea să câștige un ban, ca să-și poată permite o pernuță pentru vioară, strune, sacâz, dar chiar și un arcuș, pentru că acestea costă bani, care se obțin cu greu și pe care mulți nu și-i pot permite. Unui artist îi este dificil aici să-și permită chiar și un ruj, o rochie frumoasă pentru concert, o pereche de pantofi, o cafea. Toate bursele aici sunt foarte mici și aceste accesorii par un lux pentru mulți artiști începători. Bursierii vor merge în instituții și vor susține recitaluri de 40 de minute, o oră. Ei nu vor prezenta doar un concert clasic obișnuit, ci și vor discuta cu pacienții, le vor explica ce cântă, vor comunica… Fundația se numește Arta Vie. De asemenea, din banii obținuți în cadrul acestui premiu vreau să înregistrez un album de muzică clasică, iar o parte din banii câștigați din vânzări să fie investiți tot în fundație. În Europa, pentru astfel de evenimente, spitalele, instituțiile care găzduiesc persoane defavorizate au fonduri, care presupun onorarii pentru artiștii ce vin să cânte. Aici, firește, nimeni nu dispune de astfel de fonduri, așa că mi-aș dori să implic și alte persoane care pot să contribuie la sponsorizare, ca să apropiem arta de oameni, să implementăm terapii frumoase de educație și însănătoșire sau menținere a calității vieții”.

Multe dintre temele pe care le-am discutat, nu se regăsesc în interviu (pe care o să aveți ocazia să-l citiți înc el mai recent număr al revistei Moldova, care apare într-o săptămână și în chioșcuri). Dar pentru că tot v-am spsu ceva mai sus că am disuctat despre responsabilitate și responsabilități, o să public aici încă un crâmpei din discuțai noastră, e despre perfecțiune și despre acele momente în care ne permitem uneori să lăsăm zgarda jos.

  • A fost vreun moment în cariera ta în care nu ai corespuns propriilor așteptări?
  • Ba da, s-a întâmplat în luna septembrie a anului trecut. A fost una dintre cele mai amare lecții din viața mea. Împreună cu colega mea, Lilit Grigorian din Armenia, cu care am prezentat un recital și la Chișinău în 2012 la Sala cu Orgă, am cântat o serie de concerte jubiliare pentru banca privată „Julius Baer” din Elveția. Era vorba de un număr de concerte prilejuite de jubileul de 125 de ani al băncii. Aveam șase recitaluri, care presupuneau un program lejer. În noaptea următoare de după ultimul concert urma să pornesc spre Chișinău. Și eram stresată pentru concertul pe care trebuia să-l cânt acasă, Prokofiev nr. 2, pe care-l învățasem în două săptămâni, ceea ce este un termen foarte limitat și am rugat-o pe Lilit să mă acompanieze la pian, spunându-i: „Nu mai repetăm programul de la bancă, l-am cântat deja de șase ori, e ușor, nu necesită pregătiri suplimentare”. Bine, am făcut așa cum am convenit. Și deoarece până la recital mai aveam la dispoziție două ore, m-am dus cu Lilit să-mi cumpăr o pereche de pantofi și să bem un cocktail. Am făcut precum am spus, am cumpărat pantofi, stăm relaxate la un cocktail în Lucerna: septembrie, timpul e minunat, noi profităm de ambianță, relaxate, lenevim. Între timp, sunt sunată de organizator: „Fetelor, am vești bune pentru voi. În seara asta la concert vine Daniel Haefliger, directorul Festivalului din Lucerna”. Să fac o paranteză: este vorba despre unul dintre cele mai mari festivaluri de muzică clasică din lume. Din punctul meu de vedere, am cântat sub nivel la acel concert și pentru carieră acest lucru este foarte rău. Pentru că, dacă există posibilitatea să cânți pentru directorul Festivalului de Muzică din Lucerna în perspectiva unei invitații din partea acestui festival, și să te duci la concert fără să repeți în prealabil, chiar dacă ai mai cântat ulterior fie și de o mie de ori acest program, nu este deloc bine. M-am întors rușinată acasă și i-am spus soțului meu: „Gata! Nu există concerte mici: orice concert este cel mai mare eveniment, cel mai important eveniment”. Ieri m-am întors din Germania, am cântat într-un hotel care este considerat numărul unu în lume pentru condițiile de lux pe care le oferă. Nouă, artiștilor, hotelul nu ne plătește onorarii în bani pentru concert, ci în nopți de cazare la acest hotel. Aș fi putut spune ca în cazul băncii: „Să cânți pentru clienți, de care nici măcar nu ești sigură că te văd, te aud, te ascultă… ne-am putea relaxa puțin”. Însă mi-am învățat lecția, am cântat împreună cu partenerul meu unul dintre cele mai bune concerte de cameră pe care le-am cântat vreodată. Fiindcă acum am altă abordare și altă atitudine față de concerte. Întâmplarea de la Lucerna a fost o rușine pentru mine, prin care, probabil, a trebuit să trec ca să mai învăț o lecție de viață”.

 

Am lăsat aici acest fragment ca să nu uităm niciodată că în orice facem trebuie să fim la nivelul celor mai bune așteptări pe care le putem avea de la noi,d e la alții și de la viață.

Am adus-o pe Alexandra pe blog azi din câteva motive. Primul ar fi că am azi o stare în care m-aș simți perfect dacă am sta iar la geamul restaurantului Marius împreună, sorbindu-ne cafeaua. Al doilea, m-a făcut mândră, când am dat de acest link pe internet.

http://www.bbtrust.com/2016/fellowships/alexandra_conunova.html?view=biography

Și cred că orice cetățean al țării ar trebui să fie mândru când citește asta despre un conațional de-al său. Alt motiv ar fi rujul roșu și mirosul primăverii care plutește deja în văzduh.

Dragi oameni buni, căutați-i înregistrările pe youtube sunt multe. Ascultați-o, e o artistă puternică, talentată, o artistă de stări. Are 27 de ani și este chișinăuiancă. Și este frumoasă, talentată, fantastică! Este prototipul femeii care aș vrea cândva să mă nasc.

S-aveți un week-end cu muzică!

Leave a Reply