Alexa Visarion ”Simt enorm și văd monstruos!”

By septembrie 19, 2018Diverse, Galerii virtuale

Toamna ne adună iar în sălile de spectacole. Abia s-a tras cortina peste cea de-a 26-a ediție a Festivalului Internațional de Muzică și Balet ”Maria Bieșu” și încă mai dăinuie ecourile superbului concert de Gală cu participarea soliștilor Operei, dar și a vedetelor de talie internațională, printre care s-au regăsit și compatrioți de-ai noștri, că deja suntem așteptați la Teatrul Național ”Mihai Eminescu”, unde se dă start astăzi celei de-a IV-a ediții a Reuniunii Teatrelor Naționale.

Reuniunea Teatrelor Naționale este un adevărat regal de teatru românesc la Chișinău (consultați agenda întrunirii și vă veți convinge, o găsiți aici în format electronic: http://tnme.md/rtn2018)

Spectacolul ”Carnavalul”, montat la Teatrul Național ”Mihai Eminescu” (versiune scenică Alexa Visarion) deschide evenimentul. Mai mult, premiera spectacolului ”Carnavalul” are loc astăzi, repetițiile au durat câteva luni și publicul (consumatorii de teatru și teatralii) sunt, în mod evident foarte curioși.

Până vizionați spectacolul, vă propun să-l cunoașteți pe Caragiale prin prisma lui Alexa Visarion, personalitate remarcabilă a teatrului și filmului românesc. Regizorul face mai degrabă o inițiere în temă, venind cu teze și argumente care nu țin neapărat doar de un domeniu sau o meserie, ci de mentalitate, cultură generală și percepție a artei în contextul vieții sau viceversa? Rămâne la discreția Dumneavoastră cum veți primi și la ce vă folosește această lectură (vă propun un fragment din alocuțiunea lui Alexa Visarion de la conferința de presă din 18 septembrie, 2018).

Cred că este minunat să primești odată cu spectacolul și reflecții despre actul artistic și despre importanța sau utilitatea lui, este o provocare la dialog, or, dialogul este întotdeauna un compliment pentru actul artistic și un stimul pentru artist, pentru creator. Arta care nu provoacă dialog, nu-și justifică existența.

”Scenariul teatral înseamnă o naștere a unui text dinlăuntrul operei. Eu am scris acest scenariu, am avut exercițiul făcut de film și de teatrul radiofonic; am făcut, de exemplu, ”Conu Leonida” la Teatrul radiofonic din București, îmbinând texte din Caragiale sub titlul ”Nocturnele lui Leonida”. Am făcut film, să zicem – ”Năpasta” sau ”Înainte de tăcere”, aducând înăuntrul poveștii de bază piesa ”Năpasta” sau nuvela ”În vreme de război” și alte structuri dramaturgice care aparțin lui Ion Luca Caragiale.

Noul nu este o propunere. Un artist nu-și propune să fie nou, el își propune să ajungă cu opera sa la un mod de a transpune un univers dramaturgic în cazul nostru, într-o exprimare teatrală. Transpunerea într-o exprimare teatrală poate să fie făcută cu mijloace diferite, în funcție de viziunea, de conceptul regizoral.

O viziune care intră în contradicție cu altă viziune nu este altceva decât o importantă dezvoltare a teatrului. Deci, în teatru nu există cineva care pierde dacă face bine în luptă cu cineva care pierde dacă face și el bine. Nu, nu pierde nimeni. Câștigă publicul, pentru că are posibilitatea de a privi prin lupe diferite acel univers spectacular.

Spuneam că noul nu este o propunere, dar el trebuie să existe, pentru că în loc de nou, eu aș spune că un spectacol trebuie să fie prezent, o prezență în prezent; el trebuie să fie viu și prezent; el aduce în discuție ceea ce e etern în opera dramaturgului, chiar dacă piesa a fost scrisă în antichitate și e o piesă de Aristofan.

Problema e dacă aceste autor – Caragiale, este un autor la zi. Da, este un autor la zi. Caragiale nu este un autor actual, fiindcă actualitatea înseamnă o problematică de conjunctură; este un autor la zi, pentru că, din păcate, societatea românească și nu numai românească, e carageliană. Și autorul nu face decât să adreseze acestei societăți, tulburându-i stereotipiile.

Caragiale a scris teatru într-o vreme când teatrul se juca într-un anumit fel. Dar teatrul pe care l-a scris, depășește acele timpuri, depășește acea modalitate de exprimare – actorul solist, de asta multe din piese au căzut cu brio la premieră -, și el a adus un univers, un univers pe care, la un moment dat îl și destăinuiește, spunând că teatrul lui se referă la un teatru de acțiune, în primul rând, un teatru problematic, spun eu, un teatru  care e acid, aș putea spune cu o anumită nuanță ironică: este cea mai burlesc, tragică, absurdă și grotescă comedie românească (parafrazez ceea ce spunea Polonius în Hamlet).

Deci, Caragiale n-a fost întotdeauna înțeles cum trebuie, pentru că s-a luat partea superficială, pitorescul. Caragiale este un autor care face parte din o structură specială, pe care mari gânditori, intelectuali, scriitori, artiști români au sesizat-o. Camil Petrescu spune că (virgulă) comicul lui Caragiale merge până la adânc, unde se conjugă cu tragicul. Tudor Vianu vorbește despre această lume, această pleavă până la urmă trimite spre o undă de melancolie. La fel, vorbește despre universul caragelian și Paul Zarifopol, care l-a cunoscut pe Caragiale și vorbește despre acea semnificație cu totul specială a replicii spuse, strecurate (cu intenție, sigur) în Grand Hôtel „Victoria Română” în acea pagină antologică care spune – ”Simt enorm și văd monstruos!”

”Simt enorm și văd monstruos”, spune Paul Zarifopol, nu este o formulă ocazională, ci este o estetică. Acest autor, spune Zarifopol, simțea excesiv, depășea limitele: în comedie prin caricatură (și caricatura, menționează Zarifopol, înseamnă stilizare) și în dramă și tragedie – prin exces de violență. Este un autor violent, violența comică este cea mai puternic moralizatoare, întotdeauna lupți împotriva inumanului atacându-l, nu acceptându-l. Iar umanul, valorile se cultivă tocmai că arătăm lipsa valorilor, degradarea, mistificarea, degradarea degradării.

Prin asta e modern, nou, viu Caragiale și, din păcate – etern. Spectacolul este semnat în 2018, în urma unei experiențe de regizor pe care am avut-o făcând Caragiale și în țară, și în străinătate, dar și a unei dorințe de a vorbi nu despre o piesă, ci despre o operă – opera Caragiale.

Am avut șansa, mă bucur, cu ajutorul lui Dumnezeu, să pot găsi o distribuție care să intre în acest tip de relație de lucru, relație de lucru creatoare care elimină, ca să spun așa, lucrurile știute. Lucrăm așa, așa e în caracter, noi mergem, într-un fel să aflăm în spectacol ceea ce nu știm, pentru a împlini cu ceea ce știm.

Invităm și publicul să vină liber înlăuntrul lui pentru a primi (e foarte greu să fii liber când tot timpul ești stresat: ba de viață, ba de tine însuți). Teatrul, ceea ce vă întrebați Dumneavoastră, este o șansă extraordinară de a da viață vieții”.