”Am vrut să arăt cum în situații critice se dezvăluie natura umană”

By ianuarie 15, 2018Lecturi de vineri

”Am vrut să arăt cum în situații critice se dezvăluie natura umană”

Întâlnirea noastră a avut loc pe 7 aprilie curent, după premiera filmului ”Ce lume minunată”, cu care interlocutorul meu a debutat în calitate de regizor și scenarist de film. Mi-am propus să discutăm despre experiența lui Anatol în cinematografie și despre subiectul și anturajul în care se desfășoară acțiunea filmului ”Ce lume minunată”.

Din păcate, în acest interviu nu a încăput niciun sfert din discuția noastră și regret. Am impresia că păcătuiesc, lăsând doar pentru mine niște subiecte frumoase, detalii interesante, concluzii și contradicții… Anatol este un interlocutor fantastic și mie, la fiecare interviu cu el îmi este dificil să redactez, pentru că am impresia că-l cenzurez. Vă doresc lectură plăcută, sper să aveți timp și răbdare să parcurgeți cu ochii și înțelegerea și întâlnirea aceasta.

  • Ai debutat.
  • În film – da, în postură de regizor și scenarist, ca actor de film am făcut lucrul acesta mai înainte.
  • Și cum a fost experiența debutului la altă vârstă decât cea la care ai debutat în teatru?
  • Îți dai seama că e greu să răspund la întrebarea asta. E mai mult una teoretică, pentru că atunci nu prea îmi conștientizam debutul, dar totuși aveam în spate o școală. În cazul dat, am fost un pic mai copt și mai matur în gândire, am plănuit minuțios o idee, am citit cărți de meserie. Aceste două genuri de artă, teatrul și cinematografia, sunt foarte diferite. M-am convins în calitate de actor că teatrul e una și filmul e alta, dar și în calitate de regizor și scenarist am înțeles că e cer și pământ. E, pur și simplu, altceva.
  • A trebuit să faci tu un film ca să te convingi de asta?
  • Nu, nu, dar teatrul e permanent acum, chiar dacă e vorba de aceeași mizanscenă, cu aceleași replici și aceleași intonații… Or, filmul trebuie să-l nimerești în zece, altfel rămâi cu o pată pe conștiință. Dar nu abandonez teatrul, el rămâne pe primul loc în topul preferinţelor mele.
  • Să revin la întrebarea cu senzaţia ta de după debutul în cinematografie. A trecut avanpremiera, premiera, filmul a fost prezentat în faţa publicului timp de câteva zile deja, ai realizat ce s-a întâmplat? Cum te simţi?
  • La premieră aveam o stare de parcă îmi dăduse cineva cu ranga în cap. Am ajuns într-o fază în care mă simţeam de parcă aş fi fost într-un vas cu ulei, totul se întâmpla cu încetinitorul, îmi părea că am ieşit din mine, şi mă uitam dintr-o parte. Toată lumea îmi părea stranie. Bine, că nu mai eram capabil să-mi dau seama la premieră că asta e bine sau e rău, e clar deja. Am fost ca un străin la propriul meu eveniment. Patru zile înainte de lansare noi am lucrat, am schimbat şi am reparat până în cântecul de final, pe care l-am imprimat ţinând-o pe Dara de mână să nu urce în avion. A fost o fierbere mare şi nu am putut să-mi revin deodată. Alaltăieri noapte m-am culcat la ora două şi m-am trezit ieri ziuă la două fără un sfert. Am dormit aproape douăsprezece ore trunchi. M-am trezit, am făcut o baie, am băut o cafea, am ieşit afară şi am început să trăiesc cealaltă parte a lucrurilor. Şi m-am simţit oarecum satisfăcut, nu neapărat de lucrare, pentru că lucrarea are multe-multe neajunsuri pe care le conştientizez şi bănuiesc că sunt triplu mai multe pe care nu le conştientizez, dar m-am simţit sincer împlinit, pentru că am vrut şi vreau să fac film de foarte mulţi ani.  Când m-am apucat de filmul acesta aveam mari, mari temeri. Înţelegeam foarte bine că încerc marea cu degetul, dar mi-am zis că nu pot să mă apuc de asta pornind doar de la ideea că n-o să-mi reuşească. Mi-am zis: dă s-o fac, dă să încerc s-o fac. Şi dacă n-o să-mi reuşească, primul o să mă ridic şi o să zic: ”Fraţilor, am încercat, nu mă pricep, mă dau la o parte, vă doresc succes, eu rămân acolo unde sunt”.
  • Dacă n-ai fi încercat-o şi pe asta, ai fi rămas un regizor talentat, un actor genial. Atât. Şi nu te-ai fi expus anumitor eşecuri pe care, inevitabil, ţi le poate aduce o nouă încercare.
  • Nu mă consider actor genial şi nici regizor bun. Strict-confidenţial, să-ţi împărtăşesc nişte gânduri care necesită câteva perechi de paranteze, nu vreau s-o spun direct, recunosc cu anumite temeri lucrul acesta, actoriceşte, eu sunt mort de vreo 15 ani. Ca să mă înţelegi corect, nu vreau să trişez, nu sunt poate un actor rău, mă pricep la nişte chestii, dar nu întâlnesc regizori care să solicite de la mine ceea de ce nici eu nu ştiu că sunt capabil. Întâlnesc numai regizori pe care îi fac fericiţi cu ceea ce pot eu, ce ştiu eu foarte bine şi am făcut de mii de ori. Și ei mă cunosc foarte bine: Anatol Durbală – el e aşa, el e cumva… el e aşa şi aşa, o! acesta-i rolul lui. Şi mă bagă în rolul acela. Şi de fiecare dată îl pomenesc pe Dumnezeu să-l ierte, Ilie Todorov. Numai el era în stare să mă distribuie în roluri care îmi păreau absolută nebunie. Nu vreau, Doamne-fereşte, să critic pe vreun regizor, sunt mulţumit că mă invită, vin cu plăcere, dar mi-e dor de provocări. Şi prin asta trec foarte mulţi actori, poate unii nu conştientizează. Şi eu joc a cincea, a zecea oară aceleaşi lucruri, unele îmi reuşesc mai bine, altele mai rău, la unele nici nu mă pot aprinde, aşa rămân stins. Îmi fac meseria şi punct. Mi-e dor de un regizor care să scoată totul din mine, chiar dacă nu mi-ar reuşi să mă ridic la nivelul aşteptărilor lui. Chiar dacă ar fi un eşec şi ar scrie toate ziarele că Durbală s-a prostit, s-a tâmpit şi a făcut un rahat. Eu vreau să trăiesc o astfel de perioadă în viaţa mea care să mă sturlubuce pe dinăuntru. Şi nu am de la cine s-o aştept. Și atunci, filmul pentru mine este o nouă etapă.
  • Referitor la chestia pe care mi-ai povestit-o cu regizorii, și tu ai făcut la fel în filmul tău.
  • Adică?
  • Ai luat un actor de care știai mai bine decât alții de ce e în stare, pe Igor Caras.
  • O să-ți povestesc mai întâi preambula acestei colaborări, știi părerea mea despre Igor Caras, știi că pe noi soarta și Bogomolov ne-a legat de 27 de ani, că avem o prietenie de durată. Când mi-a venit ideea filmului, căutam eroul-antipod al lui Petru, personajul principal. Acest antipod era foarte vag, un chip pe care l-am adunat cu greu, aveam câteva lucruri certe – principial el trebuie să fie inteligent. Era foarte simplu să aduc un bădăran, de la un asemenea personaj era uşor să te aștepți că poate ucide un om, cum de fapt s-a și întâmplat în 99 la sută din cazuri în noaptea aceea. Dar eu vroiam să mi-l închipui ușor pe acest personaj în calitate de tătic de fetiță pe care o dă în leagăn, nănaș la nuntă sau cum merge la biserică, pupă mâna preotului, se spovedește, se împărtășește… Când îi povesteam ideea lui Igor, el își dorea foarte mult acest rol. Intenţionam să-l distribui în rolul acesta, dar la un moment dat m-am gândit: eu dacă îl aduc pe Igor în cadru, despre ce tip finuț mai poate fi vorba? Ăsta e un munte, când îi dă un pumn lui Babiac, nu rămâne nimic din el. Numai simpla apariție a lui în fața lui Babiac ar trebui să mă facă să închid cadrul. L-am chemat pe Caras și i-am spus: ”Igor, nu te supăra, dar eu nu vând roluri, tu știi”. El se roagă: ”Dă-mi o probă măcar”. Eu: ”Nicio probă, e diferit tipajul. Mie îmi trebuie un tip rafinat”. Doamne-ferește ce a urmat! Să vezi lacrimi și urlete. Ne-am oprit în drum și strigam unul la altul. Două luni nu am vorbit. Am făcut probe, i-am probat pe Sandu Vasilache, Viorel Cornescu și Leo Rudenco. Toți s-au isprăvit de minune, dar eu încă nu-mi găsisem personajul. Leo mi-a dat niște note total neașteptate, eroul pe care mi l-a dat el nu era ceea ce căutam, dar m-a impresionat și m-a pus pe gânduri, m-a făcut să înțeleg că noi judecăm uneori actorii prin prisma unor clișee și că înainte să dăm un verdict, trebuie să-i provocăm să vedem ce poate ieși din ei, nu să-i punem din start să joace ceea cele cerem. Și atunci m-am răzgândit: la fel cum mi-a dat peste cap Leo Rudenco așteptările, s-ar putea întâmpla și în cazul lui Igor Caras? L-am sunat la Bălți. Întâlnirea a fost ca un ritual sacru. Igor era nespus de emoționat, îi transpirase părul la tâmple de atâtea emoții. L-am anunțat că va trebui să dea o probă. L-am pus în față pe Babiac, i-am spus doar că îl cheamă Petru, nu i-am dat nicio foaie, nimic. El a dat o probă și mie până astăzi îmi pare rău că n-am filmat-o cu camera profesionistă. Un an și jumătate am spus că în film las proba, așa prost filmată, pot să ți-o și arăt. Caras când a văzut proba, și-a făcut cruce și a spus: „Eu nu credeam că sunt capabil de așa ceva”. Lui Caras nu-i place improvizația, lui dă-i textul și indicațiile exacte. Aici nu că nu i-am dat mizanscenele, nu-i dădusem niciun cuvânt, i-am spus doar că pe cel din fața lui îl cheamă Petru și gata. Pe urmă mi-a recunoscut: ”Tu pe mine m-ai strâmtorat în colț ca pe un câine cu bățul. Și eu nu am avut încotro”.  Caras a rămas în rol. Nu știu cum pare dintr-o parte, dar noi am lucrat foarte greu. În primul rând, am filmat scena asta în trei etape diferite. Scena care a intrat în film, să-ți povestească el cum am făcut-o. A trăit la mine o săptămână și nu din cauză că nu are unde dormi. Noi beam ceai și discutam. Eu îl urmăream cum mănâncă. Când veneau filmările, trebuia să urmăresc regimul lui de somn. Dacă noaptea el dormea prost, iar eu îl auzeam cum fosăie în camera de alături, n-avea cum să-mi dea ceea de ce aveam eu nevoie în cadru. Și el se enerva pe mine. Ieșea afară, se întorcea și iar discutam. Am comunicat astfel o săptămână și pe urmă s-a întâmplat rolul acesta. Rolul lui, pur și simplu, s-a întâmplat. Igor nu a avut până acum o astfel de sarcină niciodată. În 16 minute, eroul lui, începând de la a bea un ceai, să te bată cu picioarele și să te omoare, tot în locul acela, și asta fără să opresc camera de filmat. Totul se întâmplă în timp real, nu lăsăm camera și revenim peste un timp.
  • Scena are o puternică încărcătură emoțională și e construită din mai multe simboluri.
  • O să-ți deschid încă o paranteză. Filmul acesta nu e despre 7 aprilie. Și acest lucru mi l-au spus doar câteva persoane. M-am gândit foarte mult timp să renunț la șapte aprilie și să inventez o dată, de exemplu, 13 noiembrie 2010. Știam că lumea o să se agațe de această dată, este un proaspătă, stăruie încă în amintirile oamenilor și vor începe comentarii de genul: ”aaa, da știm noi ce-a fost!” ”Dar nu pe strada aceea a mers”, ”dar nu mai băteau ei așa” ori ”da, au bătut şi mai tare”… Lumea se leagă de șapte aprilie și sapă nuanțele acestui șapte aprilie și au cerințe ca de la un film documentar, dar noi nu am urmărit asta.
  • Ce ai urmărit atunci?
  • M-am documentat și am aflat lucruri incredibile. Cazuri din astea precum cel care l-am ilustrat în film se mai întâmplă și în lumea civilizată. În Lituania, când au scos monumentul ostașului necunoscut, l-au înconjurat cu un tent mare și timp de două zile l-au scos și l-au dus în afara orașului. Păi, atunci la ei s-a întâmplat un fel de șapte aprilie. Tinerii proruși de acolo s-au bătut cu adversarii, cu antirușii. Eu am văzut interviul unui băiat care a pățit exact ca Petru din filmul meu. El se plimba pe stradă cu prietena lui, l-au înhățat și l-au ținut trei zile fără apă și fără mâncare într-un hambar în afara orașului. Numai că în cazul lui și-au cerut scuze și i-au spus că au greșit. Dar crezi că acum pe maidan chestii din astea nu au fost? Anturajul acesta este veșnic, indiferent că e aprilie, februarie sau altă dată și altă lună. Mai mult, patru ani în urmă în timpul protestelor studențești din Marea Britanie, să te ferească Dumnezeu ce a făcut acolo poliția, floricele pe lângă ceea ce s-a întâmplat la noi. Dar în Italia? Este un film italian ”Dias” despre evenimente similare. Înțelegi, deosebirea e nu că 7 aprlie a nostru a fost mai șapteaprilesc decât 7 aprilie al altora. Am vrut să arăt cum în situații critice se dezvăluie natura umană. Acestea sunt drame. Sunt, dacă vrei, patimi dostoievskiene pentru mine: este Dumnezeu sau nu? Suntem noi oameni sau nu? Și ce zace înlăutru nostru? Lumea e împărțită exact în două: Moscova, ori București? Dodon ori Chirtoacă? Așa au fost împărțite și SUA cu El Gore și George Bush, dar Europa nu-i împărțită la fel? Răutatea asta care se adună în om, pur și simplu, pe un 7 aprilie ea izbucnește, dar nu se acumulează într-o noapte. De asta eu am vrut să iau un om nevinovat, imaculat, care este jetvit – Petru, tocmai ca pe fundalul lui să se vadă această nedreptate.
  • În ce măsură ceea ce ai făcut tu în acest film poate să concureze cu ceea ce se întâmplă în lume în acest domeniu?
  • Sunt de părerea că, de vreme ce filmul este o artă costisitoare, pe care noi nu ne-o putem permite în Republica Moldova, noi nu trebuie nici măcar să încercăm să-i imităm pe americani sau pe altcineva. N-are rost să facem film a lea Hollywood sau a lea cineva. Nici n-am putea. Chiar dacă am reuși, face Hollywood-ul asta. La noi, aici, în Republica Moldova, sunt mii de subiecte demne de tragedii antice, de Esop și de cine vrei. Noi, oamenii de cultură, nu suntem capabili deocamdată să le punem în valoare. Pe noi ne depășește lumea din jurul nostru. Cred că dacă vreodată o să interesăm pe cineva, o să interesăm numai cu ceea ce avem al nostru, cu ce ne doare pe noi, dar nu că o să încercăm să facem ca ei. Ca ei fac ei. Am fost întrebat dacă se poate repeta ceea ce a fost pe 7 aprilie. Lucrul ăsta se poate întâmpla diseară. Asta nu ține doar de 7 aprilie, 7 aprilie a fost doar un anturaj.
  • Şi acum, la câteva zile de la premieră, când are loc discuţia noastră, poate s-au mai învechit nişte emoţii, ai reuşit să te uiţi cu alţi ochi la film şi poate te-ai gândit să schimbi nişte nuanţe?
  • Ştii ce mi s-a întâmplat mie? Şi vorbeam despre asta cu producătorul Sergiu Cumatrenco, îi spuneam: ştii cum mă simt? Ca şi cum mi-aş fi cumpărat sfredel Bosh, dar sunt nevoit să mă chinui cu o şurubelniţă. Adică, povestea asta a fost iniţial pornită aşa, filmată cu un anume fel de tehnică şi trecând timpul, te mănâncă mâinile să intri acolo să tai, să schimbi… Dar n-am avut niciun regret de a schimba ceva în esenţa. În esenţă, aş filma filmul tot aşa, doar cu altă cameră, cu mai multă lumină, aş adăuga alte scene, aş reface coridorul. Bucătării din astea aş schimba, dar în esenţă nu aş schimba nimic. Nu am vrut să ofer un răspuns. Nu ai cum să oferi un răspuns despre 7 aprilie, e ca şi întrebarea despre cine l-a ucis pe Kennedy. Eu cred că noi nu suntem capabili să formulăm exact întrebările la care vrem să aflăm răspuns. Sunt convins că pe 7 aprilie au existat provocări, au fost oameni care şi-au programat, care şi-au repetat să facă provocări, dar, indiferent cine au fost ăştia: de stânga, de dreapta, de mijloc, din sus, din jos, planul nimănui n-a mers strună. A mers, a mers, s-a delăbăzat, a scăpat de sub control şi atunci, toată lumea implicată s-a speriat, nu au fost gata, nu au fost suficient de maturi să ia în mâini această situaţie scăpată de sub control. În film eu am vrut să iau un caz concret, durerea simplă, umană, prin care să înţelegi durerea tuturor şi să ne punem întrebări. Şi cea mai mare întrebare pentru mine este: bine, s-a întâmplat. A murit acest Petru. De ce şi pentru ce?
  • Şi eu vroiam să te întreb ce scop ai avut când ai decis să faci acest film şi dacă ţi l-ai atins. Ai sperat şi tu să obţii un răspuns?
  • Dar n-am sperat să-l obţin, pentru că n-ai cum să-l obţii. Eu nu cred că în cazul dat poate exista un răspuns totalmente veritabil, şi nici nu ştiu dacă sarcina artei, în general, este de a învăţa pe cineva, cred că mai degrabă este de a pune problema.
  • Mie mi se creează totuși impresia că se configurează mai multe confuzii…
  • Poate am creat o confuzie şi mai mare. Lucrurile sunt nuanțate și nuanțele astea persistă în noi de mult timp și creează frustrări. La mijloc sunt motive care au legătură cu educaţia, cultura noastră și cu felul în care ne identificăm. Noi nici măcar nu putem spune cine suntem. Dacă un american spune deodată că e american, un rus spune că e rus, un bulgar – că e bulgar, când întrebi la noi un om cine e, îl pui într-o situaţia delicată, pentru că, orice ar spune: că e moldovean, român sau rus, riscă să fie agresat verbal sau fizic. Noi flag ne-am pis, frontiere ne-am tras, imn ne-am gheboşit, dar ceva nu merge. Şi lucrurile astea se adună. Aşa se adună durerea în sufletul omului, a acestui maior inclusiv. Da, el este un sociopat, dar eu sincer îţi spun că înţeleg de unde vin aceste dureri, durerile oamenilor care au absolvit cu diplomă roșie universități și academii și sunt puși în situație să fie paznici la tot felul de boieri care fac ferestre din plastic, a unor chirurgi eminenți care, pentru aasigura un trai decent familiei, sunt nevoiți să plece în Italia și să îngrijească de bătrâni.
  • O să continui să faci film?
  • În ordinea de idei despre care vorbeam mai sus, nu mă grăbesc să trag o concluzie dacă am eu dreptul, merit să mă bag în profesia asta. Parcă lumea zice că e un film… cel puţin, nu-l numesc amatoricesc, diletantist… parcă mă ia lumea în serios cu filmul acesta, dar mai rămâne să mă iau în serios şi eu. A mă lua pe mine în serios nu depinde de numărul de aplauze sau laude, deocamdată, sunt dispus să spun că eu mie îmi dau un răspuns pozitiv să continui. Dar mai ezit un pic, vreau să se mai aşeze lucrurile.
  • În afară de film, ce mai faci?
  • În afară de film, îmi exercit toate celelalte îndeletniciri ale mele. Teatrul în ultima perioadă mă solicită foarte tare şi cred că asta este legat şi de activitatea mea în televiziune. Și nu spun asta ca să mă laud. Anul trecut am avut patru premiere, ani de zile nu am avut nimic de lucru. Iar anul acesta am avut o premieră şi acum lucrez la a doua şi sunt sigur că nu se termină aici. Lucrez în Teatrul Naţional deja a 22-a stagiune, în luna martie am jucat 19 spectacole zi la zi, de mult nu am mai avut aşa maraton.
  • Îți doresc mult succes în continuare și sărbători fericite alături de cei dragi.
  • Mulțumesc.

Leave a Reply